În timpurile cele străvechi și de mult apuse, Elefantul, dragii mei, nu avea trompă. Avea doar un nas negricios, mare cât o gheată, pe care-l putea răsuci după voie încoace și-ncolo; dar să ridice lucruri de jos cu el, nici vorbă. Numai că a fost o dată un anumit Elefant – un Elefant nou – un Pui de Elefant – care era plin de o nesățioasă curiozitate, adică, cu alte cuvinte, punea o mulțime de întrebări. Și cum trăia în Africa, umplea toată Africa cu nesfârșita lui curiozitate. L-a întrebat o dată pe lunanul său de unchu, Struțul, de ce îi cresc chiar așa penele din coadă, și Struțul cel înalt l-a plesnit cu gheara lui aspră, tare. A întrebat-o și pe lungana de mătușă-sa, Girafa. ce a făcut-o să aibă pielea pătată, și mătușa cea înaltă, Girafa, l-a plesnit cu copita ei tare și grea. Și tot nu se sătura de atâta curiozitate !
L-a mai întrebat pe unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, de ce are ochii roșii, și Hipopotamul cel lat în spate l-a lovit cu copita lui lată, grea; și a întrebat-o pe mătușa cea păroasă, Maimuța, de ce au pepenii galbeni gust de pepeni, și Maimuța cea păroasă l-a plesnit cu laba ei plină de păr. Și tot nu se sătura de atâta curiozitate ! Punea întrebări despre tot ce vedea sau auzea sau simțea, sau mirosea sau atingea, și toți unchii și mătușule lui îl plesneau. Dar el tot plin de curiozitate rămânea.
Într-o bună dimineață, cam pe la începutul primăverii, acest nesățios Pui de Elefant născoci o nouă întrebare pe care n-o mai pusese niciodată înainte. A întrebat: ”Ce mănâncă Crocodilul la prânz ?”
Atuci toată lumea a spus tare: ”Ssst !” pe un ton amenințător, și s-au pornit pe dată și fără zăbavă să-l plesnească, și au ținut-o așa o bună bucată de timp.
Înt-un târziu, când s-a sfârșit și asta, elefantul cel mic dădu de Pasărea Kolokolo, care stătea în mijlocul unui mărăciniș, și-i spuse:
– Tata m-a plesnit și mama m-a plesnit, toți unchii și mătușile mele m-au plesnit pentru nesățioasa mea curiozitate, și totuși vreau să știu ce mănâncă Crocodilul la prânz !
Atunci, pasărea Kolokolo răspunse cu un țipăt de jale:
– Du-te la malurile marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mțlos, pe unde cresc arborii de arșiță, și descoperă singur.
Nesățiosul pui de elefant n-a mai zăbovit, și chiar în dimineața următoare a luat o sută de livre de banane (din cele mici și roșii) și o sută de livre de trestie de zahăr (din soiul cel lung și vinețiu) și șaptesprezece pepeni (din soiul cel verde cu coajă tare) și a spus tuturor rudelor sale dragi :
– Rămâneți cu bine. Eu mă duc la râul Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii arșiței, să aflu ce mănâncă Crocodilul la prânz.
Iar ei l-au mai plesnit încă o dată, ca să-i poarte noroc, deși el i-a rugat foarte politicos să înceteze.
Apoi a plecat, cam înfierbântat, dar nicidecum uimit, mâncând pepeni și aruncând coaja pe jos fiindcă nu avea cum s-o ridice.
A mers din orașul lui Graham la Kimberley și de la Kimberley în țara lui Khama, și din țara lui Khama a luat-o către răsărit, pe la miazănoapte, mâncând tot timpul pepeni, pînă ajunse, în cele din urmă, la malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță, tocmai așa cum îi spusese pasărea Kolokolo.
Acum, dragii mei, voi trebuie să știți și să înțelegeți că până în săptămâna și ziua și ora aceea, chiar până în minutul acela, acest nesățios Pui de Elefant nu văzuse niciodată un Crocodil și nu știa cum arată așa ceva. Totul pornise de la nesățioasa lui curiozitate.
Primul lucru peste care a dat a fost un Pithon, un șarpe de stâncă bicolor, încolăcit în jurul unei stânci.
– Vă rog să mă scuzați, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați văzut cumva pe aici vreun Crocodil ?
– Dacă am văzut un Crocodil ? zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, cu o voce plină de dispreț nimicitor. Aș vrea să văd ce-ți trece prin cap să mă mai întrebi.
– Iertați-mă, vă rog, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați vrea să-mi spuneți ce mănâncă el la prânz ?
Atunci, Pithonul bicolor s-a descolăcit cu mare grabă de pe stâncă și l-a plesnit pe Puiul de Elefant cu coada lui nuieloasă și solzoasă.
– Asta e într-adevăr ciudat, observă Puiul de Elefant, fiindcă și tata, și mama, și unchiul, și mătușa, fără să mai vorbesc de cealaltă mătușă Maimuța și de celălalt unchi Hipopotamul, m-au plesnit cu toții pentru nesățioasa mea curiozitate – și bănuiesc că acum trebuie să fie vorba despre același lucru.
Astfel își luă rămas bun foarte politicos de la Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, îl ajută să se încolăcească la loc și își continuă drumul cam înfierbântat, dar nicidecum uimit, mâncând pepeni și aruncând coaja pe jos, fiindcă nu avea cum s-o ridice, până când călcă pe ceva ce i se păru a fi un buștean, culcat chiar pe malul râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță.
Dar bușteanul era de fapt Crocodilul, dragii mei, și crocodilul clipi dintr-un ochi, cam așa:
– Scuzați, vă rog, zise Puiul de Elefant, foarte politicos, dar nu vi s-a întâmplat să vedeți vreun Crocodil prin ținuturile acestea pestrițe ?
Atunci, Crocodilul clipi din celălalt ochi și-și ridică coada pe jumătate afară din mâl, iar Puiul de Elefant se trase îndărăt cu multă politețe, fiindcă nu voia să fie iarpși plesnit.
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, de ce întrebi asemenea lucruri ?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant foarte politicos, dar tata m-a plesnit, și mama m-a plesnit, fără să mai pomenesc de unchiul meu cel înalt Struțul și de mătușa mea cea înaltă Girafa, care știe să pocnească cu copita, nu glumă, și de unchiul cel lătăreț Hipopotamul și de mătușa cea păroasă Maimuța, și chiar de Pithonul, șarpele de stâncă bicolor, care stă mai us pe mal și care plesnește mai tare decât toți ceilalți cu coada lui solzoasă și nuieloasă: așa că dacă nu aveți nimic contra, n-aș mai vrea să fiu iarăși plesnit.
– Apropie-te, micuțule, zice Crocodilul, căci eu sunt Crocodilul, și vărsă căteva lacrimi de Crocodil, ca să arate că era chiar așa.
Atunci, Puiul de Elefant își pierdu răsuflare și, gâfâind, se lăsă în genunchi pe mal și zise:
– Dumneavoastră sunteți tocmai persoana pe care o caut de zile întregi. Vreți, vă rog, să fiți așa de amabil și să-mi spuneți ce mâncați la dejun ?
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, și am să-ți șoptesc la ureche.
Atunci, Puiul de Elefant își lăsă capul în jos până lângă gura colțoasă și tăioasă a Crocodilului, și Crocodilul îl prinse de năsuc, care până în săptămâna, ora și clipa aceea nu fusese mai mare decât o gheată, deși era mult mai folositor.
– Am impresia, zise Crocodilul – și o spunea printre dinți, cam așa: Am impresia că azi am să încep masa cu un pui de elefant !
Văzând aceasta, dragii mei, Puiul de Elefant fu foarte necăjit și spuse vorbind pe nas:
– Tă-mi drumul ! Bă toare !
Atunci, șarpele-de-stâncă bicolor, Pithonul, se lăsă să alunece de pe mal și zise:
– Tinere prieten, dacă nu te hotărăști numaidecât și fără întârziere să tragi din toate puterile, părerea mea că această cunoștință a dumitale, purtând un pardesiu de piee în carouri mari…(vrând să spună ”Crocodilul”) te va prăvăli în unda limpede a râului de față, mai înainte de a putea zice ”pește”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Atunci, Puiul de Elefant se proptește pe picioarele dinapoi și trage, și trage, și nasul începe să i se întindă. Iar Crocodilul se vânzolește în apă, pe care o face albă de spumă, plesnind încoace și-ncolo din coadă, și trage, și trage și el din răsputeri.
440px-illustration_at_p-_73_in_just_so_stories_28c191229
Și nasul puiului de elefant e tot întinde, iar puiul de elefant își încordează toate patru picioarele și trage, și trage, iar nasul i se tot lungește; și Crocodilul bate din coadă ca dintr-o vâslă, și trage, și trage și el cu nadejde, și cu fiecare smucitură, nasul Puiului de Elefant e lungește – și îl doare de vede stele verzi.
După un timp, Puiul de Elefant simți că-i alunecă lăbuțele și zise, vorbind pe nas, care se făcuse acum aproape de cinci picioare:
– Nu bai bă țin buterile !
Atunci, Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, e prelinse în jos pe mal și se înnodă pe picioarele dindărăt ale Puiului de Elefant într-un dublu nod pecărec, zicând:
– Călător nesocotit și nepriceput, ne vom reuni acum forțele pentru o tracțiune ceva mai încordată; căci, altfel, dacă nu privim chestiunea cu toată seriozitatea, impreia mea este că acel vas de război autopropulsat, cu puntea superioară blindată….(și prin aceste cuvinte, dragii mei, voia să spună ”Crocodilul” îți va distruge în chip iremediabil viitoarea dumitale carieră”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Și atfel trase și el și Puiul de Elefant și trase și Crocodilul; dar Puiul de Elefant și cu șarpele au tras mai tare, și în cele din urmă, Crocodilul scăpă din dinți nasul Puiului de Elefant cu un plescăit, care răsună până departe în susul și-n josul râului Limpopo.
Apoi, Puiul de Elefant se așeză cam brusc, izbindu-se rău de pamânt, dar mai întâi avu grijă să-i spună ”Mulțumesc !” Pithonului, șarpele-de-stâncă bicolor; după care, se îngriji de bietul său nas lungit peste masură și-l obloji în frunze răcoroase de banan și-l lăsă să atârne în apa verde-cenușie a marelui și măloului râu Limpopo, ca să se răcorească.
– De ce faci asta ? întrebă Șarpele.
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar nasul meu s-a deformat groaznic, și acum aștept să se tragă la loc.
– In cazul acesta, o ă trebuiască să aștepți cam mult, zise Șarpele. Unii nu știu singuri cele trebuie.
Puiul de Elefant stătu acolo trei zile, așteptând să-i intre nasul la apă. Dar nu se scurtă de loc și pe deasupra trebuia să se uite cruciș. Voi, dragii mei, cred că ați observat și ați înțeles că, datorită Crocodilului, nasul acela devenise o adevărată trompă, așa cum au astăzi toți elefanții.
La sfârșitul celei de-a treia zile, veni o muscă și îl pișcă de umăr, și înainte de a-și da seama ce face, micul elefant își ridică trompa și omorî musca dintr-o plenitură.
– Avantajul numărul unu ! zise Pithonul, șarpele-de-tâncă bicolor. N-ai fi putut să faci așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare cât un zbenghi; acum încearcă să mănânci ceva.
Puiul de Elefant nu stătu mult pe gânduri; întinse numaidecât trompa și smulse un smoc mare de iarbă, o scutură de praf, lovind-o ușurel de picioarele din față, și o înfundă apoi în gură.
– Avantajul numărul doi !, zie Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor. N-ai fi putut face așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare cât un zbenghi. Nu ți se pare că soarele e cam fierbinte pe aici ?
– Ba da, spuse Puiul de Elefant și, fără a mai sta mult pe gânduri, adună o turtă de nămol de pe malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos și și-o lipi de creștet, unde stătea ca un fel de scufie de nămol mustind de apă și picurându-i răcoare în doul urechilor.
– Avantajul numărul trei !, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor. N-ai fi putu face asta cu un nas mare doar cât un zbenghi. Și acum ce crezi, ai vrea ă te mai plesnească cineva?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar mie nu mi-ar plăcea de loc.
– Dar dacă tu ai putea să plesnești pe cineva ? întrebă Șarpele.
– Asta mi-ar plăcea chiar foarte mult, zise Puiul de Elefant.
– Ei bine, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, o să vezi că nasul dumitale cel nou e foarte folositor pentru a plesni pe alții.
– Vă mulțumesc, zise Puiul de Elefant, o să țin minte ce mi-ați spus; și acum cred că mă voi întoarce la iubitele mele rude, să încerc.
Și astfel, Puiul de Elefant porni spre casă prin Africa, zbenguindu-se și răsucindu-și trompa. Când voia să mănânce fructe, le culegea din pom, în loc să aștepte să cadă fructul jos, așa cum făcea înainte. Când voia iarbă, o zmulgea din pământ, în loc să se așeze în genunchi ca să pască, cum făcea altădată.
Când îl pișcau muștele, rupea o creangă de pom și o folosea ca apărătoare; își făcu și o nouă tichie de nămol tescuită și umezită ca să-l apere de dogoarea oarelui.Când se plictisea, tot umblând de unul singur prin Africa, își cânta din trompă și făcea un tărăboi mai mare decât câteva fanfare la un loc. Ba se și abătu din drum, ca să găsească un Hipopotam lătăreț (nu era nicidecum rudă cu el), și îl plesni cât putu de tare, ca să se convingă că șarpele-de-stâncă bicolor spusese adevărul despre noua lui trompă. În restul timpului aduna de pe jos cojile de pepene pe care le aruncase în drumul său spre râul Limpopo, căci era un pachiderm ordonat.Într-o seară, pe înoptate, ajunse acasă la iubitele sale rude; își făcu trompa colac și zise:- Bine v-am găsit !
Fură cu toții foarte bucuroși să-l vadă, și pe dată îi spuseră:
– Vino încoace să te plesnim pentru nesățioasa ta curiozitate.
– Aș ! zie Puiul de Elefant; nu prea îmi vine să cred că voi vă pricepeți la așa ceva; stați să vă arăt eu treaba asta.
Apoi își desfăcu trompa și pocni pe doi dintre frații lui, de se duseră de-a berbeleacul.
– Ei, fir-ar să fie de banane ! ziseră ei, unde ai învățat figura asta și ce ți-ai făcut la nas ?
– Am căpătat unul nou de la Crocodilul de pe malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos, zise Puiul de Elefant. L-am întrebat ce mănâncă la dejun și mi-a dat asta s-o păstrez amintire de la el.
– Arată tare urât, zise mătușa sa cea păroasă, Maimuța.
– Așa este, zise Puiul de Elefant, dar e foarte folositor.
Și pe dată o apucă de picior pe mătușă-sa cea păroasă, Maimuța, și o cocoță tocmai pe un cuib de viespi.
Pe urmă, Puiul acela rău de Elefant își plesni toate iubitele rubedenii un timp mai îndelungat, până când fură cu toții tare înfierbântați și extrem de uimiți. Smulse penele din coada unchiului său Struțul, iar pe mătușa sa cea înaltă Girafa o apucă de piciorul de dinapoi și o trase într-un mărăciniș; strigă cât îl ținea trompa la unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, și-i suflă apă în ureche în timp ce dormea în mocirlă, după maă, dar nu lăsă pe nimeni să se atingă de pasărea Kolokolo.
În cele din urmă, lucrurile au devenit atât de încordate, încât toate iubitele lui rude s-au dus într-un suflet, unul câte unul, pe malurile râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță să împrumute nasuri noi de la Crocodil. Când s-au întors, nimeni n-a mai plesnit pe nimeni; iar din ziua aceea, dragii mei, toți Elefanții pe care îi veți vedea vreodată și cei pe care nu-i veți vedea au trompe întocmai ca trompa nesățiosului Pui de Elefant.
L-a mai întrebat pe unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, de ce are ochii roșii, și Hipopotamul cel lat în spate l-a lovit cu copita lui lată, grea; și a întrebat-o pe mătușa cea păroasă, Maimuța, de ce au pepenii galbeni gust de pepeni, și Maimuța cea păroasă l-a plesnit cu laba ei plină de păr. Și tot nu se sătura de atâta curiozitate ! Punea întrebări despre tot ce vedea sau auzea sau simțea, sau mirosea sau atingea, și toți unchii și mătușule lui îl plesneau. Dar el tot plin de curiozitate rămânea.
Într-o bună dimineață, cam pe la începutul primăverii, acest nesățios Pui de Elefant născoci o nouă întrebare pe care n-o mai pusese niciodată înainte. A întrebat: ”Ce mănâncă Crocodilul la prânz ?”
Atuci toată lumea a spus tare: ”Ssst !” pe un ton amenințător, și s-au pornit pe dată și fără zăbavă să-l plesnească, și au ținut-o așa o bună bucată de timp.
Înt-un târziu, când s-a sfârșit și asta, elefantul cel mic dădu de Pasărea Kolokolo, care stătea în mijlocul unui mărăciniș, și-i spuse:
– Tata m-a plesnit și mama m-a plesnit, toți unchii și mătușile mele m-au plesnit pentru nesățioasa mea curiozitate, și totuși vreau să știu ce mănâncă Crocodilul la prânz !
Atunci, pasărea Kolokolo răspunse cu un țipăt de jale:
– Du-te la malurile marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mțlos, pe unde cresc arborii de arșiță, și descoperă singur.
Nesățiosul pui de elefant n-a mai zăbovit, și chiar în dimineața următoare a luat o sută de livre de banane (din cele mici și roșii) și o sută de livre de trestie de zahăr (din soiul cel lung și vinețiu) și șaptesprezece pepeni (din soiul cel verde cu coajă tare) și a spus tuturor rudelor sale dragi :
– Rămâneți cu bine. Eu mă duc la râul Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii arșiței, să aflu ce mănâncă Crocodilul la prânz.
Iar ei l-au mai plesnit încă o dată, ca să-i poarte noroc, deși el i-a rugat foarte politicos să înceteze.
Apoi a plecat, cam înfierbântat, dar nicidecum uimit, mâncând pepeni și aruncând coaja pe jos fiindcă nu avea cum s-o ridice.
A mers din orașul lui Graham la Kimberley și de la Kimberley în țara lui Khama, și din țara lui Khama a luat-o către răsărit, pe la miazănoapte, mâncând tot timpul pepeni, pînă ajunse, în cele din urmă, la malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță, tocmai așa cum îi spusese pasărea Kolokolo.
Acum, dragii mei, voi trebuie să știți și să înțelegeți că până în săptămâna și ziua și ora aceea, chiar până în minutul acela, acest nesățios Pui de Elefant nu văzuse niciodată un Crocodil și nu știa cum arată așa ceva. Totul pornise de la nesățioasa lui curiozitate.
Primul lucru peste care a dat a fost un Pithon, un șarpe de stâncă bicolor, încolăcit în jurul unei stânci.
– Vă rog să mă scuzați, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați văzut cumva pe aici vreun Crocodil ?
– Dacă am văzut un Crocodil ? zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, cu o voce plină de dispreț nimicitor. Aș vrea să văd ce-ți trece prin cap să mă mai întrebi.
– Iertați-mă, vă rog, spuse Puiul de Elefant, dar n-ați vrea să-mi spuneți ce mănâncă el la prânz ?
Atunci, Pithonul bicolor s-a descolăcit cu mare grabă de pe stâncă și l-a plesnit pe Puiul de Elefant cu coada lui nuieloasă și solzoasă.
– Asta e într-adevăr ciudat, observă Puiul de Elefant, fiindcă și tata, și mama, și unchiul, și mătușa, fără să mai vorbesc de cealaltă mătușă Maimuța și de celălalt unchi Hipopotamul, m-au plesnit cu toții pentru nesățioasa mea curiozitate – și bănuiesc că acum trebuie să fie vorba despre același lucru.
Astfel își luă rămas bun foarte politicos de la Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, îl ajută să se încolăcească la loc și își continuă drumul cam înfierbântat, dar nicidecum uimit, mâncând pepeni și aruncând coaja pe jos, fiindcă nu avea cum s-o ridice, până când călcă pe ceva ce i se păru a fi un buștean, culcat chiar pe malul râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță.
Dar bușteanul era de fapt Crocodilul, dragii mei, și crocodilul clipi dintr-un ochi, cam așa:
– Scuzați, vă rog, zise Puiul de Elefant, foarte politicos, dar nu vi s-a întâmplat să vedeți vreun Crocodil prin ținuturile acestea pestrițe ?
Atunci, Crocodilul clipi din celălalt ochi și-și ridică coada pe jumătate afară din mâl, iar Puiul de Elefant se trase îndărăt cu multă politețe, fiindcă nu voia să fie iarpși plesnit.
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, de ce întrebi asemenea lucruri ?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant foarte politicos, dar tata m-a plesnit, și mama m-a plesnit, fără să mai pomenesc de unchiul meu cel înalt Struțul și de mătușa mea cea înaltă Girafa, care știe să pocnească cu copita, nu glumă, și de unchiul cel lătăreț Hipopotamul și de mătușa cea păroasă Maimuța, și chiar de Pithonul, șarpele de stâncă bicolor, care stă mai us pe mal și care plesnește mai tare decât toți ceilalți cu coada lui solzoasă și nuieloasă: așa că dacă nu aveți nimic contra, n-aș mai vrea să fiu iarăși plesnit.
– Apropie-te, micuțule, zice Crocodilul, căci eu sunt Crocodilul, și vărsă căteva lacrimi de Crocodil, ca să arate că era chiar așa.
Atunci, Puiul de Elefant își pierdu răsuflare și, gâfâind, se lăsă în genunchi pe mal și zise:
– Dumneavoastră sunteți tocmai persoana pe care o caut de zile întregi. Vreți, vă rog, să fiți așa de amabil și să-mi spuneți ce mâncați la dejun ?
– Vino mai aproape, micuțule, zise Crocodilul, și am să-ți șoptesc la ureche.
Atunci, Puiul de Elefant își lăsă capul în jos până lângă gura colțoasă și tăioasă a Crocodilului, și Crocodilul îl prinse de năsuc, care până în săptămâna, ora și clipa aceea nu fusese mai mare decât o gheată, deși era mult mai folositor.
– Am impresia, zise Crocodilul – și o spunea printre dinți, cam așa: Am impresia că azi am să încep masa cu un pui de elefant !
Văzând aceasta, dragii mei, Puiul de Elefant fu foarte necăjit și spuse vorbind pe nas:
– Tă-mi drumul ! Bă toare !
Atunci, șarpele-de-stâncă bicolor, Pithonul, se lăsă să alunece de pe mal și zise:
– Tinere prieten, dacă nu te hotărăști numaidecât și fără întârziere să tragi din toate puterile, părerea mea că această cunoștință a dumitale, purtând un pardesiu de piee în carouri mari…(vrând să spună ”Crocodilul”) te va prăvăli în unda limpede a râului de față, mai înainte de a putea zice ”pește”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Atunci, Puiul de Elefant se proptește pe picioarele dinapoi și trage, și trage, și nasul începe să i se întindă. Iar Crocodilul se vânzolește în apă, pe care o face albă de spumă, plesnind încoace și-ncolo din coadă, și trage, și trage și el din răsputeri.
440px-illustration_at_p-_73_in_just_so_stories_28c191229
Și nasul puiului de elefant e tot întinde, iar puiul de elefant își încordează toate patru picioarele și trage, și trage, iar nasul i se tot lungește; și Crocodilul bate din coadă ca dintr-o vâslă, și trage, și trage și el cu nadejde, și cu fiecare smucitură, nasul Puiului de Elefant e lungește – și îl doare de vede stele verzi.
După un timp, Puiul de Elefant simți că-i alunecă lăbuțele și zise, vorbind pe nas, care se făcuse acum aproape de cinci picioare:
– Nu bai bă țin buterile !
Atunci, Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, e prelinse în jos pe mal și se înnodă pe picioarele dindărăt ale Puiului de Elefant într-un dublu nod pecărec, zicând:
– Călător nesocotit și nepriceput, ne vom reuni acum forțele pentru o tracțiune ceva mai încordată; căci, altfel, dacă nu privim chestiunea cu toată seriozitatea, impreia mea este că acel vas de război autopropulsat, cu puntea superioară blindată….(și prin aceste cuvinte, dragii mei, voia să spună ”Crocodilul” îți va distruge în chip iremediabil viitoarea dumitale carieră”.
Așa vorbesc întotdeauna Pithonii, șerpii-de-stâncă bicolori.
Și atfel trase și el și Puiul de Elefant și trase și Crocodilul; dar Puiul de Elefant și cu șarpele au tras mai tare, și în cele din urmă, Crocodilul scăpă din dinți nasul Puiului de Elefant cu un plescăit, care răsună până departe în susul și-n josul râului Limpopo.
Apoi, Puiul de Elefant se așeză cam brusc, izbindu-se rău de pamânt, dar mai întâi avu grijă să-i spună ”Mulțumesc !” Pithonului, șarpele-de-stâncă bicolor; după care, se îngriji de bietul său nas lungit peste masură și-l obloji în frunze răcoroase de banan și-l lăsă să atârne în apa verde-cenușie a marelui și măloului râu Limpopo, ca să se răcorească.
– De ce faci asta ? întrebă Șarpele.
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar nasul meu s-a deformat groaznic, și acum aștept să se tragă la loc.
– In cazul acesta, o ă trebuiască să aștepți cam mult, zise Șarpele. Unii nu știu singuri cele trebuie.
Puiul de Elefant stătu acolo trei zile, așteptând să-i intre nasul la apă. Dar nu se scurtă de loc și pe deasupra trebuia să se uite cruciș. Voi, dragii mei, cred că ați observat și ați înțeles că, datorită Crocodilului, nasul acela devenise o adevărată trompă, așa cum au astăzi toți elefanții.
La sfârșitul celei de-a treia zile, veni o muscă și îl pișcă de umăr, și înainte de a-și da seama ce face, micul elefant își ridică trompa și omorî musca dintr-o plenitură.
– Avantajul numărul unu ! zise Pithonul, șarpele-de-tâncă bicolor. N-ai fi putut să faci așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare cât un zbenghi; acum încearcă să mănânci ceva.
Puiul de Elefant nu stătu mult pe gânduri; întinse numaidecât trompa și smulse un smoc mare de iarbă, o scutură de praf, lovind-o ușurel de picioarele din față, și o înfundă apoi în gură.
– Avantajul numărul doi !, zie Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor. N-ai fi putut face așa ceva cu nasul tău cel vechi, mare cât un zbenghi. Nu ți se pare că soarele e cam fierbinte pe aici ?
– Ba da, spuse Puiul de Elefant și, fără a mai sta mult pe gânduri, adună o turtă de nămol de pe malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos și și-o lipi de creștet, unde stătea ca un fel de scufie de nămol mustind de apă și picurându-i răcoare în doul urechilor.
– Avantajul numărul trei !, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor. N-ai fi putu face asta cu un nas mare doar cât un zbenghi. Și acum ce crezi, ai vrea ă te mai plesnească cineva?
– Iertați-mă, zise Puiul de Elefant, dar mie nu mi-ar plăcea de loc.
– Dar dacă tu ai putea să plesnești pe cineva ? întrebă Șarpele.
– Asta mi-ar plăcea chiar foarte mult, zise Puiul de Elefant.
– Ei bine, zise Pithonul, șarpele-de-stâncă bicolor, o să vezi că nasul dumitale cel nou e foarte folositor pentru a plesni pe alții.
– Vă mulțumesc, zise Puiul de Elefant, o să țin minte ce mi-ați spus; și acum cred că mă voi întoarce la iubitele mele rude, să încerc.
Și astfel, Puiul de Elefant porni spre casă prin Africa, zbenguindu-se și răsucindu-și trompa. Când voia să mănânce fructe, le culegea din pom, în loc să aștepte să cadă fructul jos, așa cum făcea înainte. Când voia iarbă, o zmulgea din pământ, în loc să se așeze în genunchi ca să pască, cum făcea altădată.
Când îl pișcau muștele, rupea o creangă de pom și o folosea ca apărătoare; își făcu și o nouă tichie de nămol tescuită și umezită ca să-l apere de dogoarea oarelui.Când se plictisea, tot umblând de unul singur prin Africa, își cânta din trompă și făcea un tărăboi mai mare decât câteva fanfare la un loc. Ba se și abătu din drum, ca să găsească un Hipopotam lătăreț (nu era nicidecum rudă cu el), și îl plesni cât putu de tare, ca să se convingă că șarpele-de-stâncă bicolor spusese adevărul despre noua lui trompă. În restul timpului aduna de pe jos cojile de pepene pe care le aruncase în drumul său spre râul Limpopo, căci era un pachiderm ordonat.Într-o seară, pe înoptate, ajunse acasă la iubitele sale rude; își făcu trompa colac și zise:- Bine v-am găsit !
Fură cu toții foarte bucuroși să-l vadă, și pe dată îi spuseră:
– Vino încoace să te plesnim pentru nesățioasa ta curiozitate.
– Aș ! zie Puiul de Elefant; nu prea îmi vine să cred că voi vă pricepeți la așa ceva; stați să vă arăt eu treaba asta.
Apoi își desfăcu trompa și pocni pe doi dintre frații lui, de se duseră de-a berbeleacul.
– Ei, fir-ar să fie de banane ! ziseră ei, unde ai învățat figura asta și ce ți-ai făcut la nas ?
– Am căpătat unul nou de la Crocodilul de pe malul marelui râu Limpopo, cel verde-cenușiu și mâlos, zise Puiul de Elefant. L-am întrebat ce mănâncă la dejun și mi-a dat asta s-o păstrez amintire de la el.
– Arată tare urât, zise mătușa sa cea păroasă, Maimuța.
– Așa este, zise Puiul de Elefant, dar e foarte folositor.
Și pe dată o apucă de picior pe mătușă-sa cea păroasă, Maimuța, și o cocoță tocmai pe un cuib de viespi.
Pe urmă, Puiul acela rău de Elefant își plesni toate iubitele rubedenii un timp mai îndelungat, până când fură cu toții tare înfierbântați și extrem de uimiți. Smulse penele din coada unchiului său Struțul, iar pe mătușa sa cea înaltă Girafa o apucă de piciorul de dinapoi și o trase într-un mărăciniș; strigă cât îl ținea trompa la unchiul său cel lătăreț, Hipopotamul, și-i suflă apă în ureche în timp ce dormea în mocirlă, după maă, dar nu lăsă pe nimeni să se atingă de pasărea Kolokolo.
În cele din urmă, lucrurile au devenit atât de încordate, încât toate iubitele lui rude s-au dus într-un suflet, unul câte unul, pe malurile râului Limpopo cel verde-cenușiu și mâlos, pe unde cresc arborii de arșiță să împrumute nasuri noi de la Crocodil. Când s-au întors, nimeni n-a mai plesnit pe nimeni; iar din ziua aceea, dragii mei, toți Elefanții pe care îi veți vedea vreodată și cei pe care nu-i veți vedea au trompe întocmai ca trompa nesățiosului Pui de Elefant.
Printeaza povestea