povesti de citit Fratii Grimm – Prichindel

povesti de citit

A fost odată un țăran sărac și țăranul ăsta sta într-o seară în fața vetrei și dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Și-n tăcerea ce se așternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:


- Ce rău e că n-avem și noi copii! Casa noastră e atât de pustie și de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă și veselie...

- Asta așa-i, răspunse femeia, oftând. De-am avea măcar unul singur și chiar de-ar fi micuț cât degetul cel mare de la mână și încă aș fi mulțumită și l-aș iubi din toată inima.

La câtăva vreme după aceea, se întâmplă că femeia rămase grea și, după șapte luni, dădu naștere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfățișare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cât un deget... Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o șchioapă.

Părinții nu-și mai încăpeau în piele de bucurie și-și ziceau mereu:

- S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorința; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieții noastre și ne-o fi drag mai mult decât orice pe lume!

Și din pricină că era așa micuț de statură îi ziseră Prichindel. Copilașul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănânce din belșug, nu crescu deloc, nici un piculeț, ci rămase ca-n ceasul când s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochișorii lui vioi și neastâmpărați, se vedea cât colo că era isteț nevoie mare și pe ce punea mâna îi ieșea din plin, fiind cuminte și îndemânatic la toate.

Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie niște lemne. Și cum ascuțea securea, nu știu cum zise el, mai mult pentru sine:

- Eh, bine-ar fi fost de-aș fi avut pe cineva care să vină cu căruța după mine!

- De asta nu-ți fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ți aduc eu căruța. Și să știi că la vremea hotărâtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, țăranul începu să râdă.

- Ei drăcie, dau cum ar fi cu putință o treabă ca asta?! se miră el. Că doar ești prea micșor ca să poți ține hățurile...

- Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vâr în urechea lui și de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

- Dacă zici tu așa, așa să fie! se învoi taică-său. O dată om putea încerca...

Când socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruță și-l așeză pe Prichindel în urechea acestuia.

Și băiatul prinse a striga întruna, îndemnând bidiviul: "Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai încotro trebuia. Și calul se îndemna la drum și gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

După câtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruța la marginea pădurii. În clipa când fu să cotească la capătul unei cărărui și-n timp ce striga din toți rărunchii: "Hi, hi, murgule!" îi ieșiră în cale doi străini.

- Măi, ce-o mai fi și asta! strigă unul din ei, mirându-se strașnic. Ia te uită: căruța merge singură, dar cineva trebuie că mână calul, numai că de văzut nu se vede nimeni... Unde o fi căruțașul, naiba să-l ia?!

- Să știi că ăsta nu-i lucru curat! răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruță, să vedem unde are să se oprească.

Căruța se afundă în pădure și se opri într-un luminiș, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. Și de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

- Vezi, tată, c-am venit cu căruța, după cum ne-a fost vorba? Acu' vino de mă dă jos!

Tată-său apucă cu mâna stângă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se așeză vesel pe un pai, să se mai hodinească nițeluș. Când îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniți de uimire și nu mai știură ce să spună. Dar într-un târziu își veniră în fire și unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte și-i șopti la ureche:

- Ascultă, frățioare, știi tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulțimii pe la bâlciuri, în târgurile mari? Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi...

Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului și, intrând în vorbă cu el, îi ziseră:

- Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Și să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.

- Nici prin gând nu-mi trece, răspunse țăranul, că doar un singur copil am și mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În această vreme, auzind spusele drumeților, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, până ce-i ajunse pe umeri și-i șopti la ureche:

- Vinde-mă, tătucă, și nu-ți fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!

Taică-său ascultă de flăcău, că-l știa isteț, și, vânzându-l celor doi străini, luă părăluțe bune pe el.

- Unde vrei să șezi, ca să-ți fie mai la îndemână? îl întrebară ei, după ce se încheie târgul.

- Așezați-mă pe pălăria unuia din voi, da' așa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu și-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.

Îi făcură pe plac omulețului și, după ce Prichindel își luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei așa până începu a se lăsa amurgul și, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cât îl țineau puterile:

- Dați-mă jos, dați-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!

- Ba rămâi colo sus unde ești și fă-ți treaba liniștit, răspunse omul pe pălăria căruia ședea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întâmplă ca și păsările cerului să scape câte ceva pe pălăria mea, și ce, mă supăr de asta?!

- Nu, nu vreau! strigă Prichindel. Știu eu singur ce se cade și ce nu. Dați-mă repede jos!

Omul își scoase pălăria și-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia câmpul. Prichindel începu să sară printre brazde și să se preumble printre bulgării de pământ, despicați de tăișul plugului. Și deodată, pe nesimțite, se strecură într-o gaură de șoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

- Noapte bună, boierilor! le aruncă Prichindel în bătaie de joc... Și mai duceți-vă acasă și fără mine...

După ce-o ștersese, își mai râdea și de ei! Cei doi pișicheri erau cătrăniți rău și alergară într-acolo, într-un suflet. Vârâră un băț în gaura de șoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vâra tot mai afund și cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubași și să-și caute de drum. Și rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă...

Când Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieși îndată afară din ascunzătoare.

"Mare primejdie te paște de mergi pe ogor pe întunecimea asta! își zise el. Lesne îți poți frânge gâtul în vreo hârtoapă..."

Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.

- Slavă ție, Doamne, că am unde să mân peste noapte fără nici o grijă! strigă el, bucuros, și se cuibări în găoace.

Când era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecând pe acolo. Și unul din ei zicea:

- Cum am putea face noi ca să punem mâna pe banii și argintăria popii, că-i putred de bogat?

- Las' că te-nvăț eu cum! îi răspunse Prichindel, întrerupându-l din vorbire.

- Ce fu și asta, frate-miu? strigă speriat unul din hoți. Parcă am auzit pe cineva vorbind!

Hoții se opriră pe loc și ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăși:

- Luați-mă cu voi și n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.

- Da' unde ești, mă, omule?

- Căutați cu atenție pe jos, răspunse Prichindel, da' numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urmă cei doi hoți dădură peste voinicelul nostru și-l ridicară în sus.

- Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuți pe noi! Păi în ce chip anume?

- Ba nu mă laud deloc! Și uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, și-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.

- Aferim! încuviințară cu bucurie hoții. Și acu' hai la treabă, să te vedem ce poți!

Când ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară și începu să strige cât îl ținea gura:

- Mă, vreți să vă dau tot ce e pe-aici?

Hoții se înspăimântară rău și căutară să-l domolească:

- Ci vorbește, bre, mai încetișor, nu cumva să trezești pe cineva!

Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înțelesese și începu să strige cu și mai multă tărie:

- Ce vreți, mă? Vreți tot ce e pe-aici?

Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor și ascultă mai departe cu luare-aminte.

Când îl auziră răcnind, pe hoți îi cuprinse iar frica și, luându-și picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă și-și ziseră că omulețul e un ghiduș și că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră și-i șoptiră printre dinți:

- Hai, lasă-te de șotii și aruncă afară ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:

- Vă dau tot ce e pe-aici, da' întindeți numai mâinile!

Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluși de data asta fiecare cuvințel și, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de pași, hoții o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoțchi din urmă.

Slujnica nu se dumerea defel ce se întâmplase, și cum orbecăia și nu deslușea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumânare aprinsă. Când veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furișă în șură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschiși...

Prichindel urcă pe grămezile de fân și-și căută un loc potrivit pentru culcuș. Gândea să-și odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, până-n revărsatul zorilor, și-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinții lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească și să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri și nenorociri trebuie să întâmpine omul pe lumea asta... Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mâncare la vite. Mai întâi intră în șură, de unde luă un braț de fân, și se nimeri ca tocmai în fânul acela să-și fi aflat Prichindel culcușul. Dar flăcăiașul nostru era atât de adâncit în somn încât nu prinse de veste și nu se trezi decât când fu în gura unei vaci, care-l înghițise o dată cu fânul.

- Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar își dădu numaidecât seama unde se află și se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecând în pântecele vacii.

"Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, își zise Prichindel, și d-aia n-are pe unde pătrunde soarele... Și barem de-aș avea la îndemână vreo lumânare, dar de unde să-ți faci rost pe aici de așa ceva!"

De altfel adăpostul nu-i era câtuși de puțin pe plac și ceea ce îl supăra și mai mult era fânul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strâmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cât îl ținea gura:

- Nu-mi mai dați fân! Nu-mi mai dați fân!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca și auzind glas de om și nevăzând pe nimeni și fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimântă într-atât că alunecă de pe scăunel și răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpânul său și-i zise, abia trăgându-și sufletul:

- Văleu, părinte, vaca noastră vorbește!

- Pesemne că ți-ai pierdut mințile, femeie!, o înfruntă popa. Totuși se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecând pe acolo.

Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:

- Nu-mi mai dați fân! Nu-mi mai dați fân!

Popa încremeni de spaimă și, crezând c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecât. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Și Prichindel izbuti cu mare greutate să-și facă drum de ieșire, ca să scape de acolo. Dar abia își scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furișase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta și înghiți pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-și pierdu curajul.

"Poate c-o fi vreo făptură de înțeles lupul ăsta!", gândi el. Și din bezna în care se afla, începu să strige din toate puterile:

- Dragă lupușorule, știu eu un loc unde ai putea găsi un ospăț pe cinste, să te-nfrupți numai cu bunătăți!

- Așa?! Și unde e locul cu pricina? întrebă lupul.

- În cutare și cutare loc, îi desluși pe îndelete glasul.

Și n-ai alta de făcut decât să te vâri în cămară printr-o bortă din perete. O să dai acolo peste ce nici nu gândești: cârnați, slănină și cozonaci și totul din belșug, să mănânci cât îți poftește inima!

Dar lupul de unde era să știe că Prichindel gândea să-l ducă tocmai la casa tatălui său?! Nu se lăsă mult rugat și o porni în goană într-acolo. Peste noapte se strecură prin bortă în cămară și începu să înfulece bucuros din toate bunătățile. După ce se sătură, vru să-și ia tălpășița tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încât nu-i mai fu cu putință să iasă prin bortă.

Pe asta își bizuise și Prichindel socoteala, din capul locului, și începu de îndată să facă o larmă strașnică din burta lupului, țipând și urlând cât îl țineau puterile.

- Da' mai astâmpără-te și taci o dată, c-ai să scoli lumea din somn! se răsti la el lupul.

- Ce-mi pasă, de s-or trezi! răspunse flăcăul. De ospătat tu te-ai ospătat pe îndestulate, acum e rândul meu să petrec, și petrec după cum mi-e voia!

Și începu iar să strige cât îl lua gura.

În vremea asta, de atâta zarvă, părinții lui Prichindel se treziră din somn și alergară spre cămara de unde venea glasul. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură și, când văzură lupul, deteră fuga de luară omul, toporul, iar femeia, coasa.

- Rămâi tu în urmă! zise bărbatul către nevastă-sa în clipa când se pregătea să intre pe ușă. Dacă nu moare, după ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige și tu coasa în el și caută de-i spintecă burta.

Auzind glasul lui taică-său, Prichindel începu să strige:

- Taică dragă, eu sunt aici, în burta lupului!

- Slavă Domnului că ne-am regăsit copilul, că ne e mai drag decât sufletul!, rosti omul, nemaiîncăpându-și în piele de bucurie.

Apoi îi spuse femeii să lase coasa deoparte, ca nu cumva să-l vatăme pe Prichindel și, ridicând toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de căzu acesta trăsnit la pământ. După aceea aduseră un cuțit și-o foarfecă și, spintecându-i burta, îl scoaseră de acolo pe fiul lor cel iubit.

- De-ai ști cât de mult ți-am dus grija! zise taică-său.

- Mult mi-a fost dat să mai colind și eu prin lume, da' acu', slavă Domnului, pot răsufla în voie, că mi-e îngăduit să văd iarăși lumina zilei!

- Da' pe unde-ai tot umblat, dragu' tatii?

- Mai bine întreabă-mă pe unde n-am fost... Ah, tată, am nimerit mai întâi într-o gaură de șoareci, apoi în pântecele unei vaci și-n cele din urmă am ajuns în burta lupului. Dar de-acu' rămân pentru totdeauna cu voi.

- Iar noi n-o să te mai vindem nici pentru toate bogățiile din lume! ziseră părinții lui Prichindel și prinseră să-l sărute și să-l drăgălească.

Îl ospătară apoi cu ce aveau ei mai bun în casă și-i făcură îmbrăcăminte nouă, că cea veche se ponosise de cât o purtase pe drumurile cele lungi și grele.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,