Fiul cărbunarului fusese și școlarul profesoarei Delcati, care a venit azi să vadă pe fratele meu bolnav. Ce de am mai râs, când ne-a spus că mama băiatului acela, acum doi ani, îi adusese un șorț plin cu cărbuni, ca să-i mulțumească, fiindcă dăduse medalie fiului ei. Sărmana mamă stăruia mereu să-i primească cărbunii și mai că plângea când se văzu silită să se întoarcă înapoi cu povara. Ne mai spuse și despre o altă femeie, care i-a adus un buchețel de flori foarte greu, pentru că în mijlocul lui pusese un fișic de gologani.
Am petrecut minunat cu dânsa, și frățiorul meu, care până atunci nu voise cu nici un chip, să ia doctoria, de dragul ei a luat-o. Câtă răbdare trebuie să aibă cineva cu copii din clasa I inferioară, toți știrbi ca niște unchiași, de nu pot nici măcar să pronunțe curat literele r și s. Apoi, unul tușește, altuia îi curge sânge din nas, unul își pierde pantofii pe sub bănci, altul plânge fiindcă s-a înțepat cu o peniță, un al treilea se vaită că a greșit cumpărând un caiet nr. 2 în loc de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasă care nu știu boacă, cu niște mânușițe mititele și plăpânde cu care trebuie să țină condeiul, ca să scrie. Buzunarele lor sunt pline: cu stafide, cu năut, cu nasturi, cu dopuri de sticluțe, cu pietricele și cu tot felul de mărunțișuri. Profesoarele sunt silite să-i caute, căci își ascund nimicuri de acelea chiar și prin pantofi. Pe lângă acestea, sunt neastâmpărați și nebăgători de seamă; când intră o muscă zbârnâind pe fereastră, îi vezi pe toți cu ochii în sus.
Vara vin la școală: cu flori, cu iarbă, cu gândaci care zboară prin clasă, cad în călimări, ies plini de cerneală și se plimbă pe caiete de le mâzgălesc peste tot.
Profesoara e silită să fie pentru ei ca o mamă: să-i ajute ca să se îmbrace; să-i lege la deget, când se înțeapă; să le ridice căciulițele de pe jos; să observe să nu-și schimbe paltoanele la ieșire, căci atunci zbiară și strigă. Bietele profesoare! Ba mai vin și mamele să se plângă:
— Cum se poate, domnișoară, băiatul meu și-a pierdut condeiul!
— Dar de ce nu învață nimica fiul meu, domnișoară?
— De ce n-ai dat mențiune lui Costică al meu? Învață foar-te bine!
— De ce nu poruncești să bată cuiul acela de la bancă? Ionel al meu și-a rupt pantalonii!
Profesoara fratelui meu se supără cam rău câteodată cu copiii, își pierde răbdarea, îi ceartă, dar are o inimă așa de bună! Îi pare rău când e silită să-i certe și, după puțin timp, nu o rabdă inima și mângâie pe copilul certat. Chiar pe câte un ștrengar îl gonește din școală pentru câteva zile, tot cu inima îndoită. Se supără pe părinții care pedepsesc copiii lăsându-i nemâncați. Profesoara Delcati e tânără și înaltă, oacheșă, vioaie, se îmbracă bine și este îndemânatică la toate. Are o inimă așa de bună: orice nimic o înduioșează.
— Nu e așa? Copiii te iubesc! i-a zis mama.
— Unii da! Însă cum sfârșesc școala, cei mai mulți nici nu se mai uită la noi, răspunse profesoara. Când trec la pro-fesori le este rușine că au învățat la noi, la profesoare! Și crede-mă, după ce am iubit și am îngrijit așa un copil, timp de doi ani, ne vine greu să ne despărțim de el. Uneori zicem de câte unul:
— Sunt încredințată că acesta mă iubește, n-o să mă uite.
— Trec vacanțele, venim iarăși la școală, îl vedem, aler-găm după dânsul, îl chemăm... Aș! El nici că mai întoarce capul spre noi!
Aici, profesoara se înduioșă, se sculă cu ochii plini de lacrimi și sărutând pe frățiorul meu, îi zise:
— Dar tu, micuțule, n-o să te porți astfel, n-o să întorci capul, când mă vei vedea. Nu-i așa? N-o să te lepezi de buna și de sărmana ta prietenă!
Am petrecut minunat cu dânsa, și frățiorul meu, care până atunci nu voise cu nici un chip, să ia doctoria, de dragul ei a luat-o. Câtă răbdare trebuie să aibă cineva cu copii din clasa I inferioară, toți știrbi ca niște unchiași, de nu pot nici măcar să pronunțe curat literele r și s. Apoi, unul tușește, altuia îi curge sânge din nas, unul își pierde pantofii pe sub bănci, altul plânge fiindcă s-a înțepat cu o peniță, un al treilea se vaită că a greșit cumpărând un caiet nr. 2 în loc de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasă care nu știu boacă, cu niște mânușițe mititele și plăpânde cu care trebuie să țină condeiul, ca să scrie. Buzunarele lor sunt pline: cu stafide, cu năut, cu nasturi, cu dopuri de sticluțe, cu pietricele și cu tot felul de mărunțișuri. Profesoarele sunt silite să-i caute, căci își ascund nimicuri de acelea chiar și prin pantofi. Pe lângă acestea, sunt neastâmpărați și nebăgători de seamă; când intră o muscă zbârnâind pe fereastră, îi vezi pe toți cu ochii în sus.
Vara vin la școală: cu flori, cu iarbă, cu gândaci care zboară prin clasă, cad în călimări, ies plini de cerneală și se plimbă pe caiete de le mâzgălesc peste tot.
Profesoara e silită să fie pentru ei ca o mamă: să-i ajute ca să se îmbrace; să-i lege la deget, când se înțeapă; să le ridice căciulițele de pe jos; să observe să nu-și schimbe paltoanele la ieșire, căci atunci zbiară și strigă. Bietele profesoare! Ba mai vin și mamele să se plângă:
— Cum se poate, domnișoară, băiatul meu și-a pierdut condeiul!
— Dar de ce nu învață nimica fiul meu, domnișoară?
— De ce n-ai dat mențiune lui Costică al meu? Învață foar-te bine!
— De ce nu poruncești să bată cuiul acela de la bancă? Ionel al meu și-a rupt pantalonii!
Profesoara fratelui meu se supără cam rău câteodată cu copiii, își pierde răbdarea, îi ceartă, dar are o inimă așa de bună! Îi pare rău când e silită să-i certe și, după puțin timp, nu o rabdă inima și mângâie pe copilul certat. Chiar pe câte un ștrengar îl gonește din școală pentru câteva zile, tot cu inima îndoită. Se supără pe părinții care pedepsesc copiii lăsându-i nemâncați. Profesoara Delcati e tânără și înaltă, oacheșă, vioaie, se îmbracă bine și este îndemânatică la toate. Are o inimă așa de bună: orice nimic o înduioșează.
— Nu e așa? Copiii te iubesc! i-a zis mama.
— Unii da! Însă cum sfârșesc școala, cei mai mulți nici nu se mai uită la noi, răspunse profesoara. Când trec la pro-fesori le este rușine că au învățat la noi, la profesoare! Și crede-mă, după ce am iubit și am îngrijit așa un copil, timp de doi ani, ne vine greu să ne despărțim de el. Uneori zicem de câte unul:
— Sunt încredințată că acesta mă iubește, n-o să mă uite.
— Trec vacanțele, venim iarăși la școală, îl vedem, aler-găm după dânsul, îl chemăm... Aș! El nici că mai întoarce capul spre noi!
Aici, profesoara se înduioșă, se sculă cu ochii plini de lacrimi și sărutând pe frățiorul meu, îi zise:
— Dar tu, micuțule, n-o să te porți astfel, n-o să întorci capul, când mă vei vedea. Nu-i așa? N-o să te lepezi de buna și de sărmana ta prietenă!
Printeaza povestea