Bine zice tata! Profesorul era supărăcios, fiindcă nu-i era bine.
Suplinitorul vine de trei zile, să-l înlocuiască. Suplinitorul despre care am mai vorbit, e un tânăr mic și fără barbă, care seamănă mai mult a școlar.
Chiar din ziua dintâi, când a venit suplinitorul, s-a făcut mare larmă în clasă, fiindcă este prea blând și are o răbdare nespusă.
Bietul om, strigă mereu la băieți.
— Tăcere! Tăcere! Vă rog faceți liniște!
Dar nu-l ascultă ni-meni. Azi dimineață, băieții și-au ieșit din măsură; zgomotul era așa de asurzitor, încât, nu i se mai auzea glasul deloc. El dojenea, se ruga: zadarnic! Directorul se ivi de două ori pe pragul ușii și se uită înăuntru; dar cum pleca, zgomotul în-cepea și mai tare: s-ar fi crezut că eram la bâlci. Garrone și Derossi făceau mereu semne camarazilor lor să tacă, să se astâmpere; degeaba, nici nu-i băgau în seamă. Singur Stardi stătea nemișcat la locul său, cu fruntea strânsă în mâini, gândindu-se poate, sau la frumoasa lui bibliotecă, sau la temele de a doua zi. Garoffi, micul negustor și strângătorul de tim-bre poștale, era și el asemenea foarte ocupat cu alcătuirea unei liste de loterie, câte două lire biletul, pentru că vrea să pună la lot o călimară de buzunar. Toți râdeau, strigau, înfi-geau penițe prin bănci și apoi zbârnâiau cu ele ca și cu drâmbul; își azvârleau cocolașe de hârtie cu fire de elastic scoase de prin ghete.
Suplinitorul apuca de mână pe unul, zguduia pe altul; pe un al treilea îl și pedepsi; Vreme pierdută! Nu știa sărmanul, la ce sfânt să se mai închine. Le zicea:
— De ce sunteți așa de neastâmpărați? Voiți să primesc un avertisment din cauza voastră?
Apoi bătea cu pumnul în catedră și striga cu glasul supă-rat, aproape înecat de lacrimi:
— Tăcere! Tăcere! Tăcere odată! Ți-era mai mare mila de dânsul. Cu toate acestea, larma creștea și mai mare. Franti îi azvârli un cocoloș de hârtie. Unii miorlăiau ca pisicile, alții se încăierau: era o învălmășeală de nespus.
Ușa se deschise și pedelul intră și spuse suplinitorului, că-l cheamă directorul. Profesorul se sculă și ieși repede, cu totul tulburat. Atunci, zgomotul deveni și mai mare. Deo-dată, Garrone sări în sus, roșu la față, cu pumnii ridicați, și strigă cu glas amenințător:
— Astâmpărați-vă odată, măgarilor! Nu vă e rușine să vă râdeți de suplinitor, fiindcă este bun? Dacă v-ar zdreli oasele, ați fi smeriți ca niște câini; droaie de nemernici ce sunteți! Vă spun curat, că cine o îndrăzni să-și mai bată joc de dânsul, îl aștept la poartă și îi rup fălcile. Și zău că o fac, chiar față cu tatăl său!
Băieții tăcură toți de astă dată. Ah! Ce frumos era Garrone, în momentul acela!
Ochii îi străluceau ca două scântei, parcă era un pui de leu întărâtat. El se uită drept în fața celor mai îndrăzneți; toți plecară capul.
Când se întoarse suplinitorul, rămase uimit de acea tă-cere, dar văzând pe Garrone aprins la față și tremurând, înțelese; îl privi cu dragoste și îi zise cu glasul său cel blând, parcă ar fi zis unui frate:
— Îți mulțumesc, Garrone!
Suplinitorul vine de trei zile, să-l înlocuiască. Suplinitorul despre care am mai vorbit, e un tânăr mic și fără barbă, care seamănă mai mult a școlar.
Chiar din ziua dintâi, când a venit suplinitorul, s-a făcut mare larmă în clasă, fiindcă este prea blând și are o răbdare nespusă.
Bietul om, strigă mereu la băieți.
— Tăcere! Tăcere! Vă rog faceți liniște!
Dar nu-l ascultă ni-meni. Azi dimineață, băieții și-au ieșit din măsură; zgomotul era așa de asurzitor, încât, nu i se mai auzea glasul deloc. El dojenea, se ruga: zadarnic! Directorul se ivi de două ori pe pragul ușii și se uită înăuntru; dar cum pleca, zgomotul în-cepea și mai tare: s-ar fi crezut că eram la bâlci. Garrone și Derossi făceau mereu semne camarazilor lor să tacă, să se astâmpere; degeaba, nici nu-i băgau în seamă. Singur Stardi stătea nemișcat la locul său, cu fruntea strânsă în mâini, gândindu-se poate, sau la frumoasa lui bibliotecă, sau la temele de a doua zi. Garoffi, micul negustor și strângătorul de tim-bre poștale, era și el asemenea foarte ocupat cu alcătuirea unei liste de loterie, câte două lire biletul, pentru că vrea să pună la lot o călimară de buzunar. Toți râdeau, strigau, înfi-geau penițe prin bănci și apoi zbârnâiau cu ele ca și cu drâmbul; își azvârleau cocolașe de hârtie cu fire de elastic scoase de prin ghete.
Suplinitorul apuca de mână pe unul, zguduia pe altul; pe un al treilea îl și pedepsi; Vreme pierdută! Nu știa sărmanul, la ce sfânt să se mai închine. Le zicea:
— De ce sunteți așa de neastâmpărați? Voiți să primesc un avertisment din cauza voastră?
Apoi bătea cu pumnul în catedră și striga cu glasul supă-rat, aproape înecat de lacrimi:
— Tăcere! Tăcere! Tăcere odată! Ți-era mai mare mila de dânsul. Cu toate acestea, larma creștea și mai mare. Franti îi azvârli un cocoloș de hârtie. Unii miorlăiau ca pisicile, alții se încăierau: era o învălmășeală de nespus.
Ușa se deschise și pedelul intră și spuse suplinitorului, că-l cheamă directorul. Profesorul se sculă și ieși repede, cu totul tulburat. Atunci, zgomotul deveni și mai mare. Deo-dată, Garrone sări în sus, roșu la față, cu pumnii ridicați, și strigă cu glas amenințător:
— Astâmpărați-vă odată, măgarilor! Nu vă e rușine să vă râdeți de suplinitor, fiindcă este bun? Dacă v-ar zdreli oasele, ați fi smeriți ca niște câini; droaie de nemernici ce sunteți! Vă spun curat, că cine o îndrăzni să-și mai bată joc de dânsul, îl aștept la poartă și îi rup fălcile. Și zău că o fac, chiar față cu tatăl său!
Băieții tăcură toți de astă dată. Ah! Ce frumos era Garrone, în momentul acela!
Ochii îi străluceau ca două scântei, parcă era un pui de leu întărâtat. El se uită drept în fața celor mai îndrăzneți; toți plecară capul.
Când se întoarse suplinitorul, rămase uimit de acea tă-cere, dar văzând pe Garrone aprins la față și tremurând, înțelese; îl privi cu dragoste și îi zise cu glasul său cel blând, parcă ar fi zis unui frate:
— Îți mulțumesc, Garrone!
Printeaza povestea