povesti de citit Edmondo De Amicis – Profesorul Tatalui Meu

Ce plimbare frumoasă am făcut ieri cu tata! Iată în ce împrejurare:
Ieri seară la cină, când își citea ziarul, tata strigă deodată cu bucurie și ne zise:
— Și eu, care-l credeam mort de douăzeci de ani! Știți pe profesorul meu din școala primară, bietul Vincenzo Crosetti, iată-l că trăiește încă! E de optzeci și patru de ani! Citesc aici că ministrul i-a acordat medalia "Bene-Merenti" pentru șaizeci de ani de profesorat. Șaizeci de ani, înțelege-ți voi? Și numai de doi ani nu mai dă lecții! Bietul Crosetti! La Condova, soțul grădinăresei noastre de la vila din Chieri.
Apoi adăugă:
— O să mergem să-l vedem, Enrico!
Toată seara, tata vorbi numai de profesor. Numele profe-sorului său din clasele primare îi aducea aminte o mulțime de lucruri de când era copil: de camarazii lui, de biata mamă a sa!
— Crosetti! zicea el, parcă-l văd și acum.
Era de patruzeci de ani când îmi dădea mie lecții. Un omuleț, cu spinarea încovoiată, cu ochii vii, nu purta barbă. Înfățișarea lui era aspră, purtarea însă îi era blândă; ne iubea ca un tată, dar nu ne ierta nici o greșeală.
Din țăran ajunsese profesor, după multă muncă și lipsuri. Zdravăn om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin la Condova. Nu o să mai mă cunoască, desigur. Și ce-i cu asta? O să-l cunosc eu! Au trecut patruzeci și patru de ani, Enrico; patruzeci și patru de ani de atunci! Să ne ducem mâine negreșit, să-l vedem.
Ieri dimineață, pe la ora nouă, eram la gară. Aș fi vrut să meargă și Garrone cu noi, dar nu a putut pentru că mama sa era bolnavă.
Era o zi frumoasă de primăvară. Trenul trecea printre câmpiile înverzite. Gardurile erau îmbrăcate numai în flori. Te îmbăta mirosul lor răspândit prin aer. Tata era foarte vesel privind câmpia, și din când în când mă lua de gât și vorbea cu mine ca și cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, după tatăl meu, el m-a iubit mai mult și mi-a făcut mai mult bine. N-am uitat niciodată sfaturile lui cele bune, precum nici dojenele aspre și drepte, care-mi umpleau ochii de la-crimi. Parcă-l văd și acum, când intra în clasă, cum își punea bastonul într-un colț și își atârna paltonul în cuier, totdeauna în același fel. Cum în toate zilele venea cu aceeași voie bună, totdeauna liniștit și conștiincios, stăruitor și atent, în fiecare zi ai fi zis că-și face lecția pentru întâia dată. Îmi aduc aminte de el, ca și cum l-aș vedea acum, când îmi striga:
— Bottini! Ei, Bottini! Arătătorul și degetul mijlociu pe condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani!
Îndată ce ajunserăm la Condova, ne duserăm la grădină-reasa de la vila din Chieri. Ea ține o prăvălioară în cătunul acela. O găsirăm îngrijindu-și de copii. Ne primi cu toată inima și ne spuse că bărbatul său trebuie să se întoarcă foarte de curând din Grecia, unde a plecat de trei ani pentru o lucrare. Ne vorbi și de fetița ei, care e în institutul de surdo-muți din Turin; apoi ne arătă calea, ca să mergem la profesor, căci e cunoscut de toți. Ieșirăm din sat și apucarăm pe o cărare ce trece printr-o livadă smălțată cu floricele.
Tata nu mai rostea nici un cuvânt. Părea cufundat în amintirile sale. Zâmbea din când în când și uneori clătina din cap.
Deodată se opri și zise:
— Iată-l. Nu știu ce aș zice, dacă n-ar fi el. Venea spre noi pe cărare, un moșneag mic de stat, cu barba albă, cu o pălă-rie cu marginile mari și se sprijinea într-un toiag. Picioarele i se clătinau și mâinile îi tremurau.
— El e! zise tata, grăbindu-și pașii. Când ajunserăm în dreptul lui, ne oprirăm. Moșneagul se opri și el, și se uită lung la tata. Fața îi era încă tânără și ochii vii îi străluceau în cap.
— Dumneata ești profesorul Vincenzo Crosetti? întreabă tata, salutându-l.
Moșneagul își scoase și el pălăria și răspunse cu glas tremurător, dar sigur:
— Eu sunt!
— Așadar, zise tata, luându-l de mână, dă voie vechiului dumitale elev, să-ți strângă mâna și să te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca să te văd.
Bătrânul se uită câtva timp la dânsul, cu mirare, apoi îi zise:
— Îmi face prea multă cinste... Nu știu... Când ai fost elevul meu? Te rog... Numele dumitale?
Tata își spuse numele Alberto Bottini, precum și anul în care a urmat la școală, la dânsul, și unde. Apoi adăugă:
— Dumneata nu mai îți aduci aminte de mine, și e foarte firesc, dar eu te țin așa de bine minte!
Profesorul își plecă ușor capul, se uită în pământ, cugetă și rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se uita la dânsul zâmbind.
Deodată, bătrânul ridică fruntea și zise încet:
— Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piața Consolată?
— Tocmai așa, răspunse tata, întinzându-i mâinile.
— Așadar, zise moșneagul, îmi dai voie, nu e așa, îmi dai voie... domnul meu, și, înălțându-se, îmbrățișă pe tata. Capul său alb de abia ajungea la umărul tatii, care își plecă obrazul pe fruntea lui.
În câteva minute ajunserăm la o curte ce se întindea în fața unei căsuțe cu două uși.
Profesorul deschise o ușă și ne pofti într-o odaie. Odaia avea pereții văruiți. Într-un colț se afla un pat de lemn, învelit cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colț, lângă fereas-tră, era o măsuță și o poliță cu cărți, patru scaune, o hartă geografică atârnată de un perete.
În casă mirosea a mere. Ne așezarăm câteșitrei. Tata și profesorul se uitară câtva timp unul la altul în tăcere.
— Bottini! zise încet, profesorul, uitându-se în jos, la pardoseala de cărămidă pătrată a odăii din care soarele făcea un joc de șah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama dumitale era o doamnă foarte bună! Dumneata, în cel dintâi an de învățătură, ai stat câtva timp în banca întâi din stânga, lângă fereastră. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parcă am și acum dinaintea ochilor părul d-tale cârlionțat. După aceea rămase puțin pe gânduri. Erai un băiat vioi; ba cam prea vioi! în al doilea an ai fost bolnav rău de anghină. Mi-aduc aminte când ai venit iar la școală, slab și învelit într-un tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e așa? Îți mulțumesc din toată inima, că ți-ai adus aminte de profesorul dumitale. Au mai venit mulți din foștii mei elevi să mă vadă, anii trecuți: un colonel, preoți, o mulțime de domni.
Întrebă pe tata ce ocupație are. După ce-i răspunse tata, el zise;
— Mă bucur, mă bucur din suflet. Îți mulțumesc. De vreo câtva timp nu mai văd pe nimeni și mi-e teamă să nu fii dumneata cel din urmă oaspete al meu.
— Ce spui dumneata! zise tata. Ești bine de tot, încă verde. Nu trebuie să vorbești astfel.
— Nu, nu! răspunse profesorul. Uite! Și-i arătă cum îi tremurau mâinile. Este un semn rău, crede-mă. Sunt trei ani de când m-a apucat această infirmitate; dădeam încă lecții. La început n-am ținut seamă; credeam că o să fie ceva trecător. Dimpotrivă, râul se ținea una; merse tot crescând, și veni ziua când nu mai putui să scriu. Ce zi, Doamne! întâia dată când făcui o pată pe caietul unui școlar, fu o lovitură cumplită pentru mine. Stăruii încă o bucată de vreme. În sfârșit, nu o mai putui duce. După șaizeci de ani de pro-fesorat, fui silit să părăsesc: școala, școlarii și munca. A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua când dădui cea din urmă lecție mă însoțiră toți până acasă, mă săr-bătoriră, dar eu eram foarte trist. Pricepeam că viața mea era pe sfârșite. Cu un an înainte îmi pierdusem soția și pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai rămân decât doi nepoți săteni. Acum trăiesc din câteva sute de lire pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfârșite. Singura mea îndeletnicire e să răsfoiesc cărțile de școală, niște cu-legeri dăruite. Iată-le aici, zise el, arătând toată mica lui bibliotecă, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu... Nu mi-a mai rămas altceva pe lume.
Pe urmă, adăugă cu o voce înveselită: Ai să te minunezi, domnule Bottini!
Se sculă și, apropiindu-se de masă, deschise un sertar în care erau o mulțime de pachete mici, toate legate cu câte o sforicică și pe fiecare pachețel era scris un nume și un an. După ce căută puțin, luă unul, îl desfăcu, răsfoi mai multe hârtii și scoase o foaie îngălbenită de timp pe care o dete tatii. Era o lucrare de clasă, veche de patruzeci de ani. Pe plic era scris: ‘’Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata își recunoscu îndată scrisul lui apăsat de când era copil, și începu să citească zâmbind.
Dar deodată ochii i se umplură de lacrimi. Mă sculai și îl întrebai ce are. El mă apucă de umeri și-mi zise:
— Uită-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptări făcute de biata mama. Îmi îngroșa totdeauna pe ‘’t și pe ‘’l. Cele din urmă rânduri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine scrisul meu, astfel că dacă eram obosit și-mi era somn, sfârșea dânsa pagina în locul meu. Sfânta mea măicuță!
Ridică încet caietul și sărută pagina.
— Iată! zise profesorul, arătând alte pachete, iată amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte câte o lucrare scrisă de-a fiecăruia din școlarii mei și toate sunt aranjate după număr. Adeseori le răsfoiesc așa și citesc un rând de aici, unul de colea și astfel îmi trec pe dinainte atâtea și atâtea lucruri! Mi se pare că trăiesc iar trecutul. Câți elevi am mai avut și eu! Închid ochii și văd pe rând clasă după clasă, sute și sute de băieți, și cine știe câți dintre ei vor fi murit! De mulți îmi aduc aminte foarte bine. Îmi aduc aminte de cei mai buni și de cei mai răi; cei care mi-au prici-nuit multe mulțumiri și de cei care m-au necăjit rău; căci, de! Am avut și șerpi, se înțelege, într-un număr așa de mare de băieți! Acum, înțelegi, este ca și cum aș fi în altă lume, de aceea îi iubesc pe toți deopotrivă.
Se așeză iar pe scaun, ținându-mi o mână în mâinile sale.
— De mine nu-ți aduci aminte să fi făcut vreo ștrengărie? îl întrebă tata zâmbind.
— De dumneata? răspunse moșneagul, zâmbind și el. Nu în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamnă că n-ai făcut nici una. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru vârsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama dumitale... Dar ce bun ești că ai venit să mă vezi. Cum ți-ai putut lăsa afacerile, ca să vii la sărmanul dumitale profesor?
— Să-ți spun, domnule Crosetti! răspunse tata. Mi-aduc aminte când biata mama m-a adus întâia oară la școală, la dumneata. Biata mama se despărțea pentru întâia dată de mine și trebuia să mă lase două ore dus de-acasă, lăsat pe alte mâini decât ale tatii: pe mâinile unei persoane necu-noscute. Pentru acea ființă dulce, intrarea mea în școală era ca și intrarea în lume: un lung șir de despărțiri trebuincioa-se, dar dureroase; era societatea care îi răpea pe fiul ei pen-tru întâia oară, ca să nu i-l mai înapoieze niciodată în între-gime. Era emoționată; și eu, asemenea. Când mă încredință dumitale, vocea îi tremura și-mi făcu semn din cap încă o dată din pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai făcut un semn, ducându-ți mâna la piept, parcă ar fi voit să-i zici: Doamnă, ai încredere în mine!
Acel semn, acea privire prin care eu băgai de seamă, că dumneata înțeleseseși totul, nu le-am uitat niciodată, mi-au rămas totdeauna întipărite în inimă. Acea amintire m-a făcut să plec din Turin, și iată-mă spunându-ți, după patruzeci și patru de ani: Mulțumesc, scumpul meu profesor!
Profesorul nu răspunse, îmi mângâia când părul, când fruntea, cu mâna lui care tremura, și parcă tremura din ce în ce mai tare.
Tata se uita lung la pereții goi, la patul acela sărac: o bucată de pâine și o sticlă cu untdelemn se aflau pe fereas-tră; înțelegeam că-și zice: Bietul om! După șaizeci de ani de muncă, asta îi este răsplata?
Dar bietul bătrân părea mulțumit. El reîncepu a vorbi cu vioiciune de familia noastră, de alți profesori din timpul ace-la și de camarazii de clasă ai tatii, dintre care de unii își adu-cea aminte, iar de alții nu.
Tata îi întrerupse vorba și-l rugă să se coboare în sat, ca să prânzească împreună cu noi. El răspunse:
— Mulțumes, mulțumesc! însă prea nehotărât.
Tata îl luă de mână și-l rugă iarăși.
— Dar cum o să mănânc, zise profesorul, cu mâinile astea, care tremură ca frunza? E o pedeapsă: și pentru mine și pentru ceilalți!
— O să te ajutăm noi, domnule, răspunse tata.
Atunci primi, dând din cap și zâmbind. Frumoasă zi e azi! zise bătrânul, închizând ușa.
— Frumoasă zi, domnule Bottini! Te încredințez că o să-mi aduc aminte cât voi mai trăi.
Tata dete brațul profesorului; acesta mă luă de mână și coborârăm pe cărare. Întâlnirăm două fetițe desculțe, care mânau vitele; și un băiețel, care trecu alergând cu o sarcină de paie în spinare. Profesorul ne spuse că erau două eleve și un elev din clasa a II-a, care dimineața mânau vitele la pășu-ne și lucrau câmpul desculți, iar spre seară își puneau ghe-tele și se duceau la școală. Era pe la amiază. Nu mai întâl-nirăm pe nimeni. În câteva minute ajunserăm la birt, ne așezarăm în jurul unei mese mari, puserăm pe profesor între noi și începurăm îndată să mâncăm. Birtul era tăcut ca o mănăstire. Profesorul era foarte vesel și bucuria îi mărea tremuratul mâinilor. De-abia putea să mănânce.
Tata îi tăia carnea, îi rupea pâinea, îi punea sare pe taler. Ca să bea, trebuia să-și țină paharul cu amândouă mâinile și își lovea dinții de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu căldură: de cărțile de citire, de pe vremea când era tânăr, de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau inspecto-rii, de regulamentele din anii cei din urmă și pe toate le spunea cu fața senină, ceva mai roșie, dar cu glas voios ca de tânăr. Și tata îl privea, cu aceeași privire cu care se uita uneori la mine.
Profesorul își vărsă vin pe piept, tata se ridică și-l șterse cu șervetul.
— Dar, domnule, nu-ți dau voie, zise el, râzând.
Spunea cuvinte latinești. În cele din urmă ridică paharul care-i juca în mână și zise foarte serios:
— În sănătatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor și în memoria duioasei dumitale mame!
— În sănătatea dumitale, bunul meu profesor! răspunse tata, strângându-i mâna.
În fundul odăii era birtașul și câțiva străini, care se uitau surâzând ca și cum ar fi fost mulțumiți de sărbătoarea ce se făcea învățătorului din comuna lor.
Pe la ora două și mai bine ieșirăm, și profesorul vru să ne însoțească până la stația drumului de fier.
Tata îi dădu iarăși brațul și el mă luă de mână; eu îi duceam bastonul.
Oamenii se opreau în drum, ca să se uite, pentru că toți îl cunoșteau; unii îl și salutau. Pe la jumătatea drumului auzirăm de la o fereastră mai multe glasuri de copii care citeau împreună cu glas tare silabisind. Bătrânul se opri, parcă se întristase.
— Iată, domnule Bottini, zise el, ceea ce mă mâhnește. Să auzi voci de băieți în școală și eu să nu mai fiu cu ei, să știu că este un altul în locul meu! Am auzit șaizeci de ani de-a rândul muzica aceasta și-mi intrase în fire. Acum sunt fără familie, nu mai am copii!
— Nu, domnule, zise tata, reluându-și drumul, dumneata ai mulți copii împrăștiați în lume, care-și aduc aminte de dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna.
— Nu, nu, răspunse profesorul, cu întristare; nu mai am școală, nu mai am copii; și fără copii nu o să mai pot trăi. O să-mi vină în curând ceasul.
— Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gândi așa; răspunse tata. Oricum, dumneata ai făcut mult bine! Ți-ai încredințat viața într-un chip atât de nobil!
Bătrânul profesor își plecă un moment capul său cel alb pe umerii tatii și mă strânse de mână. Intraserăm în gară. Trenul era gata să plece.
— Rămas bun, domnule! îi zise tata, sărutându-l pe amândoi obrajii.
— Adio, mulțumesc! răspunse profesorul, strângând tare mâna tatii.
Pe urmă îl sărutai și eu, și simții că obrazul îi era ud de lacrimi. Tata mă împinse în vagon, și, în momentul când se urca, smulse repede din mâinile profesorului bastonul cel gros și îl dete în schimb pe al său, cu mânerul de argint, cu inițialele sale gravate, strigându-i:
— Ține-l, ca să-ți aduci aminte de mine.
Bătrânul încercă să i-l înapoieze și să-și ia înapoi pe al său, dar tata intrase în vagon și închisese ușa.
— Adio, bunul meu profesor!
— Adio, fiul meu, răspunse profesorul în momentul când trenul se punea în mișcare. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru mângâierea ce ai adus unui sărman bătrân.
— La revedere! strigă tata, cu vocea înăbușită de emoție.
Profesorul clătină din cap, ca și cum ar fi zis: nu o să ne mai vedem.
— Da, da, repetă tata, la revedere!
El răspunse ridicând mâna spre cer:
— Acolo, sus! Și dispăru din ochii noștri cu mâna ridicată și cu privirea spre cer.


Printeaza povestea

Articole recomandate