Pe la ora zece, tata îl văzu de la fereastră pe Coretti și tatăl său, care mă așteptau în stradă, și-mi zise:
— Iată-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tău!
Coborâi repede ca glonțul. Tatăl și fiul erau și mai veseli ca de obicei. Niciodată nu băgasem de seamă așa de bine ce mult seamănă unul cu altul.
Tatăl își prinse pe piept medalia de virtute militară și alte două medalii comemorative.
Ne îndreptarăm îndată către gară, unde regele urma să sosească la ora zece și jumătate.
Tatăl lui Coretti trăgea din lulea și își freca mâinile.
— Știți că nu l-am mai văzut de la războiul din 1866! Puțin, zău! Cincisprezece ani și șase luni; o viață de om! Am stat mai întâi trei ani în Franța, apoi la Mondovi, și aici, unde mi-ar fi fost mai lesne să-l văd, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă aflu în oraș, când a venit la Turin. Ce va să zică întâmplarea!
El vorbea despre rege, zicându-i Umberto, pe nume, ca și cum ar fi vorbit de un tovarăș.
Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 de ani și atâtea zile. Umberto călărea pe un cal așa și așa.
— Cincisprezece ani! striga el, iuțind mersul. Mi-e dor să-l văd. L-am lăsat prinț și-l văd rege! Dar eu nu m-am schimbat oare? Din soldat m-am făcut negustor de lemne, și râdea.
Fiul său îl întrebă:
— Tată, dacă te-ar vedea, crezi că te-ar recunoaște?
Începu iar să râdă.
— Ești nebun! răspunse. Atât ar mai lipsi! El, Umberto, era unul; iar noi eram ca muștele. Crezi că se uita în parte la fiecare din noi?
Ajunserăm pe bulevardul Victor Emanuel. Multă lume se ducea spre gară.
Trecu o companie de alpiniști cu trâmbițe.
Trecură jandarmi în goana cailor.
Timpul era frumos și soarele atât de strălucitor, încât îți lua ochii.
— Da! strigă bătrânul Coretti, însuflețindu-se: nici nu pot să spun cât sunt de fericit, că o să-mi văd pe generalul meu de divizie. Ce repede am îmbătrânit! Mi se pare că a fost ieri, când purtam ranița în spinare și pușca la umăr, în mijlocul acelei fierberi, în dimineața de 24 iunie, gata să începem lupta. Pe când tunurile bubuiau în depărtare, Umberto se ducea și venea cu aghiotanții săi, iar noi toți ne uitam la dânsul și ziceam: numai să nu fie vreo ghiulea și pentru el! Nici nu-mi trecea prin gând că puțin după aceea era să fiu așa de aproape de el, în fața baionetelor austriece, da, numai la patru pași unul de altul, știți băieți! Cerul era tot așa de limpede ca și azi, dar ce căldură, Doamne! Ia să vedem, putem pătrunde?
Ajunserăm la gară Dumnezeule, ce gloată era acolo: tră-suri, gardiști, jandarmi, societăți cu steagurile! Muzica regi-mentului cânta.
Bătrânul Coretti încercă să intre într-o galerie deschisă, dar nu-l lăsară. Atunci se gândi să se furișeze în rândul cel dintâi prin mulțimea ce făcea coadă la ieșire, și deschizându-și drum cu coatele, izbuti să ne împingă înainte și pe noi. Mulțimea, ondulând, ne împingea: când încoace, când încolo.
Neguțătorul de lemne ochise cel dintâi stâlp al galeriei, unde gardiștii nu lăsau pe nimeni să ajungă.
— Veniți după mine! zise el, deodată, și apucându-ne de mână, în doi pași străbătu până acolo, și se rezemă de zid.
Veni îndată un jandarm și strigă:
— Aici nu e voie să stea nimeni!
— Sunt din batalionul 49, răspunse Coretti, arătându-și medaliile.
Jandarmul se uită la el și îi zise:
— Rămâi!
— Nu vă spuneam eu! strigă Coretti, vesel, e cuvânt magic acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul să-mi văd de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? Dacă l-am văzut atunci de aproape, mi se pare că e drept să-l văd și acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp de o ju-mătate de ceas, căci în fierberea aceea, el a comandat bata-lionul, stând în mijlocul nostru, iar nu maiorul Ubrich.
În vremea aceea, în salonul de primire și pe afară, se ve-dea o mare mulțime de domni, de ofițeri și înaintea scării se înșirau trăsurile cu livrele roșii.
Coretti întrebă pe tatăl său, dacă prințul Umberto ținea sabia în mână, când comanda divizia.
— Negreșit că o fi avut-o, ca să se apere de vreo lovitură de baionetă, care ar fi putut să-l atingă pe el ca și pe altul. Ah!
Parcă-i văd pe acei dragi împielițați! Năvăliseră asupra noas-tră ca mânia lui Dumnezeu! Se învârteau printre companii, regimente, tunuri: parcă ar fi fost împinși de o vijelie, doborând totul în calea lor. Era o învălmășeală de fantasini din Alexandria, de lăncieri din Foggia, de pedestrași, de călă-rași, de vânători; un iad în care nu mai vedeai nimic.
Deodată auzii strigând:
— Măria Ta! Măria Ta!
Și văzui sosind baionete îndreptate spre noi.
Descărcarăm puștile; un nor de fum ascunse totul. După aceea, fumul se împrăștie... Pământul rămase acoperit de cai și de soldați morți și răniți.
Mă uitai îndărăt și văzui în mijlocul nostru pe Umberto călare, uitându-se liniștit în jurul său; părea că întreabă:
"Nu e rănit nici unul din băieții mei?" Noi îi strigarăm în față, ca niște nebuni:
— Să trăiești, Măria Ta! Sfinte Doamne!
Ce moment mai fu și acela!... Iată, sosește trenul!
Muzica începu să cânte, ofițerii se înșirară, mulțimea se ridică în vârful picioarelor.
— Stați fraților! strigă un polițist, nu iese îndată; o să țină o cuvântare.
Bătrânul Coretti nu-și mai găsea astâmpăr.
— Când mă gândesc, zise el, parcă-l văd tot acolo. Nu e vorbă, îți trebuie multă inimă, ca să mergi prin spitalele molipsite de holeră și prin orașele bântuite de cutremur, dar îl am totdeauna în minte, cum l-am văzut atunci între noi, în focul luptei cu fața atât de liniștită! Sunt sigur că și el își aduce aminte de batalionul 49, chiar acum când e rege, și că i-ar face plăcere să ne aibă la masă pe toți laolaltă, pe aceia pe care i-a văzut în acele momente lângă dânsul.
Acum e înconjurat de soldați și de domni; atunci nu eram decât niște bieți soldați!
Dacă aș putea sâ-i spun numai vreo două vorbe între patru ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prințul nostru încredințat baionetelor noastre... Cincisprezece ani de când nu l-am văzut pe Umberto al nostru!
Muzica asta, zău, îmi răscolește sângele!
O izbucnire de strigăte îl întrerupse. Mii de pălării se ridicară în aer. Patru domni îmbrăcați în negru se urcară în cea dintâi trăsură.
— El e! strigă Coretti, și rămase fermecat Apoi zise încetinel: Doamne! Cum a încărunțit!
Câteșitrei ne scoaserăm pălăriile.
Trăsura înainta încet prin mulțimea care striga și ridica pălăriile în sus.
Eu mă uitam la bătrânul Coretti. Mi se părea că e altul; părea mai înalt, mai serios; puțin cam palid; stătea drept, lipit de stâlp.
Trăsura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stâlp.
— Ura! strigară mii de glasuri.
— Ura! strigă Coretti, în urma celorlalți.
Regele se uită la el și își opri o clipă privirea asupra me-daliilor sale.
Atunci, Coretti își pierdu cumpătul și strigă:
— Batalionul 49!
Regele care se uita acum în altă parte, se întoarse iar spre el și privindu-l în ochi îi întinse mâna. Coretti sări și i-o strânse. Trăsura trecu, mulțimea se risipi. Pierdurăm din ve-dere pe bătrânul Coretti; dar numai un minut. Îl regăsirăm emoționat, cu ochii plini de lacrimi. Strigă pe fiul său, ținând mâna în sus. Copilul se apropie și el îi zise:
— Vino încoace, băiete; mi-e mâna caldă încă de strânge-rea ce am primit! Și mângâindu-i obrazul, îi zise:
— Asta e o mângâiere de rege!
Rămase acolo: buimăcit, cu ochii ațintiți spre trăsura care se depărta, zâmbind, cu luleaua în mână, în mijlocul câtorva persoane, care se uitau curioase la el și ziceau: este unul din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaște pe rege. Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mâna!
Unul strigă tare:
— A dat o petiție regelui!...
— Nu! răspunse Coretti, întorcându-se repede; nu i-am dat nici o petiție, dar știu eu ce i-aș da, dacă mi-ar cere...
Toți se uitară la el cu mirare, iar el adăugă ca și cum ar fi spus lucrul cel mai simplu: Sângele meu!
— Iată-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tău!
Coborâi repede ca glonțul. Tatăl și fiul erau și mai veseli ca de obicei. Niciodată nu băgasem de seamă așa de bine ce mult seamănă unul cu altul.
Tatăl își prinse pe piept medalia de virtute militară și alte două medalii comemorative.
Ne îndreptarăm îndată către gară, unde regele urma să sosească la ora zece și jumătate.
Tatăl lui Coretti trăgea din lulea și își freca mâinile.
— Știți că nu l-am mai văzut de la războiul din 1866! Puțin, zău! Cincisprezece ani și șase luni; o viață de om! Am stat mai întâi trei ani în Franța, apoi la Mondovi, și aici, unde mi-ar fi fost mai lesne să-l văd, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă aflu în oraș, când a venit la Turin. Ce va să zică întâmplarea!
El vorbea despre rege, zicându-i Umberto, pe nume, ca și cum ar fi vorbit de un tovarăș.
Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 de ani și atâtea zile. Umberto călărea pe un cal așa și așa.
— Cincisprezece ani! striga el, iuțind mersul. Mi-e dor să-l văd. L-am lăsat prinț și-l văd rege! Dar eu nu m-am schimbat oare? Din soldat m-am făcut negustor de lemne, și râdea.
Fiul său îl întrebă:
— Tată, dacă te-ar vedea, crezi că te-ar recunoaște?
Începu iar să râdă.
— Ești nebun! răspunse. Atât ar mai lipsi! El, Umberto, era unul; iar noi eram ca muștele. Crezi că se uita în parte la fiecare din noi?
Ajunserăm pe bulevardul Victor Emanuel. Multă lume se ducea spre gară.
Trecu o companie de alpiniști cu trâmbițe.
Trecură jandarmi în goana cailor.
Timpul era frumos și soarele atât de strălucitor, încât îți lua ochii.
— Da! strigă bătrânul Coretti, însuflețindu-se: nici nu pot să spun cât sunt de fericit, că o să-mi văd pe generalul meu de divizie. Ce repede am îmbătrânit! Mi se pare că a fost ieri, când purtam ranița în spinare și pușca la umăr, în mijlocul acelei fierberi, în dimineața de 24 iunie, gata să începem lupta. Pe când tunurile bubuiau în depărtare, Umberto se ducea și venea cu aghiotanții săi, iar noi toți ne uitam la dânsul și ziceam: numai să nu fie vreo ghiulea și pentru el! Nici nu-mi trecea prin gând că puțin după aceea era să fiu așa de aproape de el, în fața baionetelor austriece, da, numai la patru pași unul de altul, știți băieți! Cerul era tot așa de limpede ca și azi, dar ce căldură, Doamne! Ia să vedem, putem pătrunde?
Ajunserăm la gară Dumnezeule, ce gloată era acolo: tră-suri, gardiști, jandarmi, societăți cu steagurile! Muzica regi-mentului cânta.
Bătrânul Coretti încercă să intre într-o galerie deschisă, dar nu-l lăsară. Atunci se gândi să se furișeze în rândul cel dintâi prin mulțimea ce făcea coadă la ieșire, și deschizându-și drum cu coatele, izbuti să ne împingă înainte și pe noi. Mulțimea, ondulând, ne împingea: când încoace, când încolo.
Neguțătorul de lemne ochise cel dintâi stâlp al galeriei, unde gardiștii nu lăsau pe nimeni să ajungă.
— Veniți după mine! zise el, deodată, și apucându-ne de mână, în doi pași străbătu până acolo, și se rezemă de zid.
Veni îndată un jandarm și strigă:
— Aici nu e voie să stea nimeni!
— Sunt din batalionul 49, răspunse Coretti, arătându-și medaliile.
Jandarmul se uită la el și îi zise:
— Rămâi!
— Nu vă spuneam eu! strigă Coretti, vesel, e cuvânt magic acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul să-mi văd de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? Dacă l-am văzut atunci de aproape, mi se pare că e drept să-l văd și acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp de o ju-mătate de ceas, căci în fierberea aceea, el a comandat bata-lionul, stând în mijlocul nostru, iar nu maiorul Ubrich.
În vremea aceea, în salonul de primire și pe afară, se ve-dea o mare mulțime de domni, de ofițeri și înaintea scării se înșirau trăsurile cu livrele roșii.
Coretti întrebă pe tatăl său, dacă prințul Umberto ținea sabia în mână, când comanda divizia.
— Negreșit că o fi avut-o, ca să se apere de vreo lovitură de baionetă, care ar fi putut să-l atingă pe el ca și pe altul. Ah!
Parcă-i văd pe acei dragi împielițați! Năvăliseră asupra noas-tră ca mânia lui Dumnezeu! Se învârteau printre companii, regimente, tunuri: parcă ar fi fost împinși de o vijelie, doborând totul în calea lor. Era o învălmășeală de fantasini din Alexandria, de lăncieri din Foggia, de pedestrași, de călă-rași, de vânători; un iad în care nu mai vedeai nimic.
Deodată auzii strigând:
— Măria Ta! Măria Ta!
Și văzui sosind baionete îndreptate spre noi.
Descărcarăm puștile; un nor de fum ascunse totul. După aceea, fumul se împrăștie... Pământul rămase acoperit de cai și de soldați morți și răniți.
Mă uitai îndărăt și văzui în mijlocul nostru pe Umberto călare, uitându-se liniștit în jurul său; părea că întreabă:
"Nu e rănit nici unul din băieții mei?" Noi îi strigarăm în față, ca niște nebuni:
— Să trăiești, Măria Ta! Sfinte Doamne!
Ce moment mai fu și acela!... Iată, sosește trenul!
Muzica începu să cânte, ofițerii se înșirară, mulțimea se ridică în vârful picioarelor.
— Stați fraților! strigă un polițist, nu iese îndată; o să țină o cuvântare.
Bătrânul Coretti nu-și mai găsea astâmpăr.
— Când mă gândesc, zise el, parcă-l văd tot acolo. Nu e vorbă, îți trebuie multă inimă, ca să mergi prin spitalele molipsite de holeră și prin orașele bântuite de cutremur, dar îl am totdeauna în minte, cum l-am văzut atunci între noi, în focul luptei cu fața atât de liniștită! Sunt sigur că și el își aduce aminte de batalionul 49, chiar acum când e rege, și că i-ar face plăcere să ne aibă la masă pe toți laolaltă, pe aceia pe care i-a văzut în acele momente lângă dânsul.
Acum e înconjurat de soldați și de domni; atunci nu eram decât niște bieți soldați!
Dacă aș putea sâ-i spun numai vreo două vorbe între patru ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prințul nostru încredințat baionetelor noastre... Cincisprezece ani de când nu l-am văzut pe Umberto al nostru!
Muzica asta, zău, îmi răscolește sângele!
O izbucnire de strigăte îl întrerupse. Mii de pălării se ridicară în aer. Patru domni îmbrăcați în negru se urcară în cea dintâi trăsură.
— El e! strigă Coretti, și rămase fermecat Apoi zise încetinel: Doamne! Cum a încărunțit!
Câteșitrei ne scoaserăm pălăriile.
Trăsura înainta încet prin mulțimea care striga și ridica pălăriile în sus.
Eu mă uitam la bătrânul Coretti. Mi se părea că e altul; părea mai înalt, mai serios; puțin cam palid; stătea drept, lipit de stâlp.
Trăsura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stâlp.
— Ura! strigară mii de glasuri.
— Ura! strigă Coretti, în urma celorlalți.
Regele se uită la el și își opri o clipă privirea asupra me-daliilor sale.
Atunci, Coretti își pierdu cumpătul și strigă:
— Batalionul 49!
Regele care se uita acum în altă parte, se întoarse iar spre el și privindu-l în ochi îi întinse mâna. Coretti sări și i-o strânse. Trăsura trecu, mulțimea se risipi. Pierdurăm din ve-dere pe bătrânul Coretti; dar numai un minut. Îl regăsirăm emoționat, cu ochii plini de lacrimi. Strigă pe fiul său, ținând mâna în sus. Copilul se apropie și el îi zise:
— Vino încoace, băiete; mi-e mâna caldă încă de strânge-rea ce am primit! Și mângâindu-i obrazul, îi zise:
— Asta e o mângâiere de rege!
Rămase acolo: buimăcit, cu ochii ațintiți spre trăsura care se depărta, zâmbind, cu luleaua în mână, în mijlocul câtorva persoane, care se uitau curioase la el și ziceau: este unul din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaște pe rege. Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mâna!
Unul strigă tare:
— A dat o petiție regelui!...
— Nu! răspunse Coretti, întorcându-se repede; nu i-am dat nici o petiție, dar știu eu ce i-aș da, dacă mi-ar cere...
Toți se uitară la el cu mirare, iar el adăugă ca și cum ar fi spus lucrul cel mai simplu: Sângele meu!
Printeaza povestea