povesti de citit Fratii Grimm – Regina Albinelor

povesti de citit

Au fost odata doi feciori de împărat, care au pornit să-și încerce norocul prin lume, și feciorii ăștia au ajuns să ducă o viață atât de ticăloasă și deșartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei părintești.


Și cum trecuse vreme, nu glumă, și nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostilă, plecă în căutarea lor. Dar când dădu în sfârșit de frații săi, aceștia începură să-și bată joc de dânsul:

- Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteți decât el, n-am prea făcut ispravă mare!

Totuși porniră la drum câteștrei și, tot mergând ei așa, iată că dădură peste un mușuroi de furnici. Cei doi frați mai vârstnici voiră pe dată să-l surpe și să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostilă îi opri, strigându-le:

- Lăsați gângăniile în pace! N-o să îngădui să le tulburați liniștea!

Porniră ei mai departe și, dupa un cot de deal, dădură peste un lac, pe luciul căruia înotau o mulțime de rațe. Cei doi frați mai mari se repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar Prostilă se împotrivi și de data asta:

- Lăsați zburătoarele în pace! N-o să îngădui să le ucideți!

Merseră ei mai departe și, într-o bună zi, numai că nimeriră lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Și avea roiul acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un izvoraș... Cei doi frați mai mari își puseră în gând să dea foc copacului și să înăbușe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă se împotrivi cu și mai multă tărie:

- Lăsați albinele în pace! N-o să îngădui să le dați foc!

În cele din urmă, cei trei frați dădură peste un palat, și avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împărătești. Și-n ele se aflau o mulțime de cai, toți de piatră. Cât despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului și într-un sfârșit se pomeniră în dreptul unei uși zăvorâte cu trei lacăte.

Și avea ușa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei cațără prin ea și ce crezi că le fu dat să vadă: în fundul unei camere se afla un moșneag care stătea aplecat deasupra unei mese! Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moșneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oara, și abia atunci se trezi moșul, descuie lacătele și se ivi în prag... Și fără să spună o vorbă, îi pofti să se așeze la masa încărcată cu fel și fel de bunătăți. După ce mâncară și băură după pofta inimii, moșneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.

A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre frați și, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea blestemului.

Prima încercare glăsuia astfel: "Sub covorul de mușchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la asfințitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cal care s-a incumetat să le caute se va preface în stană de piatră!"

Cel mai mare dintre frați porni în pădure și caută toată ziua, dar cțnd fu să apună soarele, bagă de seamă că toată truda i-a fost în zadar și că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar.

Și atunci se întâmplă așa cum stă scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră!

În ziua următoare își încercă norocul și fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine... Și oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult ca două sute de boabe de mărgăritar. Și se preface și el în stană de piatră.

Iată că veni și rândul lui Prostilă... se apucă el să caute în desimea covorului de mușchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea.

Și cum nu știa în ce chip s-o scoată la capăt, se așeza pe o piatră și începu să plângă. Și cum plângea el așa, numai ce I se înfățișă crăiasa furnicilor, însoțită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult și micile gângănii izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar și făcură din ele o grămadă bunicică.

A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniței.

De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi înotând un card de rațe. Erau tocmai rațele pe care el le scăpase de la pieire. Și lăsându-se în adânc, ele îi aduseră cheia care zăcea pe fundul maloș al lacului.

Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele trei domnițe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânară și mai frumoasă. Ei, dar cum naiba s-o recunoască, când semănau catestrele ca picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare ronțăise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceșcuță cu sirop, iar cea mică luase o linguriță de miere.

"Ei, acu' să te vedem pe unde scoți cămașa!" se gândi Prostilă în sinea lui. Și iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cerceta pe rând buzele celor trei domnițe adormite și se așeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Și astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânară și mai frumoasă dintre domnițe. Și numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc și toți acei care fuseseră prefăcuți în stane de piatraîși recăpătară înfățișarea omenească.

Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără și mai frumoasă dintre domnițe și, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar frații lui mai mari socotiră că nici celalalte domnițe nu erau chiar așa de lepădat, și trăiră cu toții ani mulți în belșug și fericire.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,