poezii diverse – Regina Ostrogotilor

poezii

Autor: George Cosbuc

Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.
În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.
Al ei suflet e furtună, noapte e gîndirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei!
E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrămile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.
În tăcerea din odaie-i întra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: - "Tu-mi eşti rege şi bărbat.
M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale?
M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip pagîn,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpîn.
Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic şi rîdeai că lumea plînge
Cînd de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sînge.
Şi-am tăcut, zicîndu-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.
Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Şi-am zis: E bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.
Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.
Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?
Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!
Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpîn pe-o lume.
Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strînge-mă de gît.
Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!"
Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţa-i drept.
Şi, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept.
Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic undă
Sîngelui ţîşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.
Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.
A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă.
Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.
Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfîşie de viu!

Printeaza poezia

Tagged , , , ,