Fiul directorul era voluntar în armată, când a murit; de aceea bietul tată, când ieșim de la școală, merge întotdeauna să vadă soldații trecând pe bulevard. Ieri trecea un regiment de infanterie.
Vreo cincizeci de băieți începură să sară împrejurul muzi-cii militare, cântând și bătând tactul cu liniile pe ghiozdane și pe caiete. Noi, mai măricei, ședeam la o parte pe trotuar, și priveam, adică: Garrone, care e strâns în hainele lui cele înguste, mușcă dintr-un codru de pâine; Votini, acela care este totdeauna frumos îmbrăcat; Precossi, băiatul lăcătușu-lui, ce poartă costumul tatălui său; Calabrezul, Zidărașul, Crossi, răutăciosul Franti și Robetti, fiul căpitanului de arti-lerie, acela care a scăpat pe micul copil de sub roțile omni-buzului și care acum se reazemă în cârje.
Franti râse în fața unui biet soldat, care șchiopăta, dar deodată simți o mână grea pe umărul său; se întoarse: era directorul.
— Bagă de seamă, îi zise el, când îți bați joc de un soldat, care este în rând și nu poate nici să-ți răspundă, nici să se răzbune, este tocmai ca și cum ai râde de un om legat; e o înjosire și o mișelie!
Franti se făcu nevăzut. Soldații treceau patru câte patru, asudați și plini de praf; iar puștile lor luceau la soare. Directorul ne zise:
— Să-i iubiți pe soldați, copiii mei, ei sunt apărătorii noștri, și dacă mâine o armată străină ne-ar amenința țara, ei ar merge bucuros să moară pentru ea! Și ei sunt încă niște copii, au numai câțiva ani mai mult ca voi, se duc și ei la școală; printre dânșii, ca și printre voi, se află băieți din toate părțile Italiei. Uitați-vă la ei, îi putem cunoaște după chip, trec sicilieni, sardinezi, napolitani, lombarzi.
Acesta este un regiment vechi, dintr-acelea care s-au luptat la 1848. Nu sunt tot aceiași soldați, însă steagul e același. Câți au murit pentru patrie în jurul acelui steag cu douăzeci de ani înaintea nașterii voastre!
— Uite-l, strigă Garrone.
În adevăr că și văzurăm steagul la o mică depărtare, înaintând pe deasupra capetelor.
— Ascultați, copii! zise directorul, când va trece steagul tricolor, faceți salutul militar cu mâna la frunte.
Steagul rupt și decolorat, cu medaliile agățate de mâner, trecu pe dinaintea noastră ținut de un ofițer. Noi, toți băieții, duserăm deodată mâna la frunte. Ofițerul ne privi surâzând și ne întoarse salutul.
— Să trăiți băieți, strigă un glas la spatele nostru. Ne întoarserăm și văzurăm un domn bătrân cu decorația albas-tră a războiului din Crimeea la butoniera hainei. Era un ofi-țer în retragere.
— Noroc să vă dea Dumnezeu! V-ați purtat cum se cuvine, copiii mei!
În timpul acesta, muzica regimentului cotea pe altă stra-dă, înconjurată de o mulțime de băieți și o suită de strigăte vesele însoțeau sunetul trâmbițelor, ca un cântec de război.
— Dragi băieți! zise încă o dată bătrânul ofițer, uitându-se la noi, acela care de mic respectă steagul, va ști să-l apere când va fi mare!
Vreo cincizeci de băieți începură să sară împrejurul muzi-cii militare, cântând și bătând tactul cu liniile pe ghiozdane și pe caiete. Noi, mai măricei, ședeam la o parte pe trotuar, și priveam, adică: Garrone, care e strâns în hainele lui cele înguste, mușcă dintr-un codru de pâine; Votini, acela care este totdeauna frumos îmbrăcat; Precossi, băiatul lăcătușu-lui, ce poartă costumul tatălui său; Calabrezul, Zidărașul, Crossi, răutăciosul Franti și Robetti, fiul căpitanului de arti-lerie, acela care a scăpat pe micul copil de sub roțile omni-buzului și care acum se reazemă în cârje.
Franti râse în fața unui biet soldat, care șchiopăta, dar deodată simți o mână grea pe umărul său; se întoarse: era directorul.
— Bagă de seamă, îi zise el, când îți bați joc de un soldat, care este în rând și nu poate nici să-ți răspundă, nici să se răzbune, este tocmai ca și cum ai râde de un om legat; e o înjosire și o mișelie!
Franti se făcu nevăzut. Soldații treceau patru câte patru, asudați și plini de praf; iar puștile lor luceau la soare. Directorul ne zise:
— Să-i iubiți pe soldați, copiii mei, ei sunt apărătorii noștri, și dacă mâine o armată străină ne-ar amenința țara, ei ar merge bucuros să moară pentru ea! Și ei sunt încă niște copii, au numai câțiva ani mai mult ca voi, se duc și ei la școală; printre dânșii, ca și printre voi, se află băieți din toate părțile Italiei. Uitați-vă la ei, îi putem cunoaște după chip, trec sicilieni, sardinezi, napolitani, lombarzi.
Acesta este un regiment vechi, dintr-acelea care s-au luptat la 1848. Nu sunt tot aceiași soldați, însă steagul e același. Câți au murit pentru patrie în jurul acelui steag cu douăzeci de ani înaintea nașterii voastre!
— Uite-l, strigă Garrone.
În adevăr că și văzurăm steagul la o mică depărtare, înaintând pe deasupra capetelor.
— Ascultați, copii! zise directorul, când va trece steagul tricolor, faceți salutul militar cu mâna la frunte.
Steagul rupt și decolorat, cu medaliile agățate de mâner, trecu pe dinaintea noastră ținut de un ofițer. Noi, toți băieții, duserăm deodată mâna la frunte. Ofițerul ne privi surâzând și ne întoarse salutul.
— Să trăiți băieți, strigă un glas la spatele nostru. Ne întoarserăm și văzurăm un domn bătrân cu decorația albas-tră a războiului din Crimeea la butoniera hainei. Era un ofi-țer în retragere.
— Noroc să vă dea Dumnezeu! V-ați purtat cum se cuvine, copiii mei!
În timpul acesta, muzica regimentului cotea pe altă stra-dă, înconjurată de o mulțime de băieți și o suită de strigăte vesele însoțeau sunetul trâmbițelor, ca un cântec de război.
— Dragi băieți! zise încă o dată bătrânul ofițer, uitându-se la noi, acela care de mic respectă steagul, va ști să-l apere când va fi mare!
Printeaza povestea