Sunt încredințat că și Stardi din clasa mea ar fi în stare să facă ceea ce a făcut micul scriitoraș florentin.
Azi dimineață, doi băieți au fost cât se poate de fericiți la școală: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru că bă-trânul funcționar îi dăduse înapoi albumul, înavuțit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le căuta de mult: cel de-al doilea, Stardi, fiincă luase a doua medalie, era cel dintâi din clasă, după Derossi.
Toți am fost uimiți. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, când tatăl lui Stardi, aducându-l la școală, spusese profesorului:
— Te rog, domnule profesor, să ai multă răbdare, cu fiul meu, căci este foarte greu de cap.
În zilele dintâi, băieții îl porecliseră "cap de dovleac". Dar el era din aceia care-și zic: "Sau mor, sau izbutesc!" și se pusese strașnic pe învățătură. Învăța zi și noapte: acasă, la școală, pe stradă; învăța mereu. Era răbdător ca un bou și în-căpățânat ca un măgar, așa că, nepăsător la glumele îndrăz-nețe ale camarazilor săi, împărțind la pumni și dând chiar cu piciorul în cei care-l necăjeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toți.
Când a venit la școală, nu înțelegea boacă de aritmetică; compozițiile îi erau un șir de nerozii, nu putea să-și aducă aminte deloc de vreo epocă sau de vreo dată; acum dezleagă probleme, scrie corect și își știe lecția ca pe apă. Când îl vezi mic și îndesat, cu capul mare și înghesuit între umeri: când îi observi mâinile scurte și groase și îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndată, că trebuie să aibă o voință de fier.
El găsește materie de studiu chiar prin ziare și afișe de teatru. Când are ceva bani, își cumpără câte o carte. Și-a alcă-tuit chiar o mică bibliotecă. Într-o zi, când era mai cu voie bu-nă, îi ieși din gură făgăduiala, că mă va duce la el, ca să mi-o arate.
El nu vorbește cu nimeni, cu nimeni nu se joacă, stă me-reu în bancă ținându-și fruntea între mâini, nemișcat ca o stâncă și ascultând pe profesor.
Cât a trebuit să muncească bietul Stardi, ca să ajungă la așa izbândă! Profesorul, deși era cam supărăcios azi dimineață, când a împărțit medaliile, totuși i-a spus:
— Bravo Stardi! Bravo băiete! Cine stăruie izbutește!
El însă nu se mândri deloc, nici nu zâmbi măcar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, își cufundă iarăși capul între mâini și stătu mai nemișcat și mai atent decât oricând.
Dar nostim lucru fu la ieșirea din școală. Tatăl său, om scurt și îndesat ca și el, îl aștepta la poartă, și văzându-i medalia, nu voi să creadă cu nici un chip că el o câștigase.
Trebui să-l încredințeze profesorul. Atunci începu să râdă cu poftă: bătu pe ceafă pe fiul său, strigându-i cu o voce groasă:
— Bravo! Bine zău, băiete! Bine de tot, dovlecelul meu!
Zicând acestea, se uita la el plin de mirare și cu zâmbetul pe buze, căci tot nu-i venea să creadă adevărul.
Băieții, toți râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur, și începuse să rumege în mintea sa lecția de a doua zi.
Azi dimineață, doi băieți au fost cât se poate de fericiți la școală: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru că bă-trânul funcționar îi dăduse înapoi albumul, înavuțit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le căuta de mult: cel de-al doilea, Stardi, fiincă luase a doua medalie, era cel dintâi din clasă, după Derossi.
Toți am fost uimiți. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, când tatăl lui Stardi, aducându-l la școală, spusese profesorului:
— Te rog, domnule profesor, să ai multă răbdare, cu fiul meu, căci este foarte greu de cap.
În zilele dintâi, băieții îl porecliseră "cap de dovleac". Dar el era din aceia care-și zic: "Sau mor, sau izbutesc!" și se pusese strașnic pe învățătură. Învăța zi și noapte: acasă, la școală, pe stradă; învăța mereu. Era răbdător ca un bou și în-căpățânat ca un măgar, așa că, nepăsător la glumele îndrăz-nețe ale camarazilor săi, împărțind la pumni și dând chiar cu piciorul în cei care-l necăjeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toți.
Când a venit la școală, nu înțelegea boacă de aritmetică; compozițiile îi erau un șir de nerozii, nu putea să-și aducă aminte deloc de vreo epocă sau de vreo dată; acum dezleagă probleme, scrie corect și își știe lecția ca pe apă. Când îl vezi mic și îndesat, cu capul mare și înghesuit între umeri: când îi observi mâinile scurte și groase și îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndată, că trebuie să aibă o voință de fier.
El găsește materie de studiu chiar prin ziare și afișe de teatru. Când are ceva bani, își cumpără câte o carte. Și-a alcă-tuit chiar o mică bibliotecă. Într-o zi, când era mai cu voie bu-nă, îi ieși din gură făgăduiala, că mă va duce la el, ca să mi-o arate.
El nu vorbește cu nimeni, cu nimeni nu se joacă, stă me-reu în bancă ținându-și fruntea între mâini, nemișcat ca o stâncă și ascultând pe profesor.
Cât a trebuit să muncească bietul Stardi, ca să ajungă la așa izbândă! Profesorul, deși era cam supărăcios azi dimineață, când a împărțit medaliile, totuși i-a spus:
— Bravo Stardi! Bravo băiete! Cine stăruie izbutește!
El însă nu se mândri deloc, nici nu zâmbi măcar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, își cufundă iarăși capul între mâini și stătu mai nemișcat și mai atent decât oricând.
Dar nostim lucru fu la ieșirea din școală. Tatăl său, om scurt și îndesat ca și el, îl aștepta la poartă, și văzându-i medalia, nu voi să creadă cu nici un chip că el o câștigase.
Trebui să-l încredințeze profesorul. Atunci începu să râdă cu poftă: bătu pe ceafă pe fiul său, strigându-i cu o voce groasă:
— Bravo! Bine zău, băiete! Bine de tot, dovlecelul meu!
Zicând acestea, se uita la el plin de mirare și cu zâmbetul pe buze, căci tot nu-i venea să creadă adevărul.
Băieții, toți râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur, și începuse să rumege în mintea sa lecția de a doua zi.
Printeaza povestea