poezii diverse – Surori

Autor: Mihai Eminescu

O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată
Treci în faetonu-ţi mândru... se mlădie nalta-ţi poză
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.
Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă
Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,
Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii
În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă.
Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii
Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate
Salutează-n a ei cale pământească zeitate.
Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii.
Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă,
Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar
Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar,
Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă.
Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare
De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins...
Spune înger, ce durere al tău suflet a atins
De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.
O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare
Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită,
Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită
Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.
Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită
De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie,
Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie
Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.
Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării
Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,
Se întoarce de la dânsa ­ de la cea care se vinde,
Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării.
Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,
Secolele coroanei tale cu regala strălucire
Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină.
Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure
Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,
Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.
Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură.
În inima ei de mică semănat-a fost icoana
A corupţiei adânce... nici o rază de virtute,
Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute
Unei mame desfrânate victimă căzu... Sărmana!
Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere
Fără de măsură-n lume... şi cu toată desperarea
Fără de măsură-n suflet... ea e bună... ochiu-i are
Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere.
Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine
La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce
Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce
Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.
Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge
A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:
Merit şi eu mulţămire?... Şi-ntinzându-i mâna slabă
Ea îi dă tot, tot ce are, ­ şi el râde când îl plânge.
În biserică de intră candelele aurie
Pentru ea-s nepăsătoare... Albă ca peretele la ele
Ea se uită... Numai apasă bătaia inimii grele
Ar plânge?... ah lumea-ar zice cum că este făţărie.
De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă
Cum o doare... Şi nimica... nici un mod nu-i de scăpare
Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare,
Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă.
O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine
Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor...
Vars-o rază, numai una din eternul tău amor
Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină!
Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită
Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă
Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe
Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.
Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde
Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică,
La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică:
Unde-am mai văzut ­ el zise ­ chipul tău Madona, unde?
Doar în fruntea mea?... Frumoasă ea era şi cu uimire
S-apropie el de dânsa... un copil. Cu dinadinsul
El i-oferă a lui iubire... Rece ea privi la dânsul
Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.
Sunt căzută... gândi dânsa... nimeni nu s-uită la mine
Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage
Pe orice om... Pe cei ce urăsc, da!...Dar ăst cap cu visuri drage
Cu gândirile-i măreţe...? Ah! lasă să mor mai bine,
Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale
Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie
Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie...
Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!
Astfel este ea... ca tine! Totuşi când tu treci cu fală
Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine...
Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne...
Arătând nepăsătoare... dar fiind atât de pală.
De-ai muri ­ ucisă doară de a florilor miroase
Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,
Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte
După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.
Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate,
Care par atât de veseli ­ şi-s atât de desperate!
De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie.
Nu ­ nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac.
Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie
De frumseţe şi durere... preparat d-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,
De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime!
Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime
Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!
Semănaţi cu toate astea... e aceeaşi faţă blândă,
Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura...
E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura
A creat... sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?
Cine ştii de nu ţi-i soră... Dacă-n nopţi de rătăcire
Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării
Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii
Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire.
Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge
Decât orice om în lume... Şi când cugeţi că-ntâmplarea
Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare
Şi pe ea-n leagăn de aur... sufletu-n tine se strânge.

Printeaza poezia

Articole recomandate