poezii diverse – Ursitorile

Autor: Mihai Eminescu

Codru-i alb şi frunza-i neagră.
A lui mii de rămurele
De zăpadă îi sunt grele,
Vântul trece doar prin ele,
Vântul rece şi vro ţarcă
Scuturând le mai descarcă...
Albă-i noaptea cea cu lună,
De-n departe codrul sună,
Lupi-n pâlcuri se adună.
Suflă vântul, suflă într-una,
Câmp şi cer mi le-mpreună.
Te-apucă o jale nebună,
Jale lungă şi întinsă,
Ca şi ţara toată ninsă,
Codri tremur ca o vargă
Cât îi zarea ta de largă,
Lupii peste culmi aleargă,
Străbătând ninsorile,
Pâlcuri zboară ciorile,
De mai zici cu zicătoarea:
Albă-i lumea, neagră-i cioara.
În temei de codri deşi
Nu e pârtie să ieşi,
Nu-i cărare, nici răzor,
Nici urmă de vânător.
Viscolind, troienele
Au umplut poienele,
S-au lăsat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate.
În pădurea nepătrunsă,
O căscioară e ascunsă,
Nu-i aproape sat, nici drum,
Singurică, nu ştii cum,
Doar din horn îi iese fum...
Cine-n casă o să-mi şadă,
De nu-i pasă de zăpadă,
Care cade ş-o să cadă
Tot grămadă pe grămadă,
De-ntrece gardu-n ogradă,
Până la streşină-o s-ajungă
De s-alege iarna lungă?
Văduvioară tinerică
Şede-acolo singurică;
Câte zile sunt lăsate
Nu mai merge pe la sate,
Câtă-i vremea unei ierni,
Cât zăpadă se aşterne,
Ea tot deapănă şi ţese
Fire albe, pânze-alese.
Părul ei cel negru, moale
Desfăcut cădea la vale,
Ochii tineri şi căprii
Strălucesc aşa de vii,
Iar de râde are haz,
Cu gropiţe în obraz
Şi la unghiul dulcii guri,
Şi la alte-ncheieturi,
Şi la degete, la coate,
La-ncheieturile toate;
Ochii ard întunecoşi,
Faţa albă, buze roşi,
Iar când merge legănată,
Tremur sânii ei deodată,
Tremură frumseţea-i toată.
Nu-i subţire, ci-mplinită,
Cum e bună de iubită,
Nici prea mică, nici prea mare,
Plinuţă la-ncingătoare,
Plinuţă la sâni, la faţă,
Încât ai ce strânge-n braţe.
Tot ce-ar zice i se cade,
Tot ce-ar face bine-i şede,
Şi la vorbă de s-o întinde,
Vorba dulce bine-o prinde,
Şi de tace iarăşi place,
Că are pe vino-ncoace;
Oacheşă şi sprâncenată
Şi la îmblet alintată ­
Ar trebui sărutată.
Pe când arde focu-n vatră,
Lupii urlă, cânii latră,
Iar ea toarce din fuior,
Legănând cu un picior
Albia c-un copilaş,
Adormit şi drăgălaş,
Alb ca felia de caş.
Şi ea zice-ncetişor:
­ Nani, nani, puişor,
Dormi, drăguţă, dormi în pace
Că la vară eu ţi-oi face
Sub cel tei bătut de vânt
Aşternutul la pământ.
Vântul că va aromi.
Iară tu vei adormi,
Vor pătrunde stelele
Toate rămurelele,
Iară luna va străbate
A noastră singurătate,
Iar când vântul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile şi-a scutura,
Iarăşi te va deştepta
Sub plutirea norilor,
În căderea florilor,
Pe-a izvoarelor sunare,
Pe de-a pururi călătoare,
La glas de privighitoare.
Cum îngână şi visează,
Genele-i se-ngreuiază;
Adormind astfel cum şede,
Fusul din mână îi cade;
Doar prin somn mişcă piciorul,
Ca să-şi legene ficiorul.
Focu-n vatră se potoale,
E-o căldur-aşa de moale
Şi sub candela smerită
Ea adoarme zugrăvită;
Iar cămaşa stă să-i cadă
De pe umeri de zăpadă,
De pe munţii sânului,
Albi ca floarea crinului,
Aşa dulci şi plini şi dragi,
Pe-a lor culmi având doi fragi
Şi rotunzi şi dragi şi dulci,
Fruntea pe ei să ţi-o culci.
Adormise-aşa frumos
Cu-a ei mâni lăsate-n jos,
Sub o candelă smerită
Pare că e zugrăvită.
Cum dormea cu ochiu-închis,
Ea visă un mândru vis:
Un părete-a stat să cadă,
Nu mai e defel zăpadă,
Codrul tremură-nfrunzind,
Izvoarele-ntinerind
Şi ea vede mândru tei
Ce umbreşte casa ei,
Că-nflorea bătut de vânt
Cu crengile la pământ;
O cântare sună lină,
Iar în zare lună plină,
Iar băiatu-n somn, el, râde.
Teiul mândru se deschide,
Ies trei zâne ca pe poartă,
Câte-o stea în frunte poartă:
Ele-s urzitorile
Rumene ca zorile,
Şi uşoare calcă, slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Pe-a lor văluri sunt podoabe.
Şi prin pânze străvezie,
A lor glezne argintie
Nu s-ating nici de pământ,
Ci se leagănă de vânt,
Căci uşor de mâni se prind,
Trag un danţ şi mi-l întind,
Leagănul încunjurând
Şi din gură cuvântând,
Cuvântând cuvinte rare
Ca nişte mărgăritare.
Una zise: ­ Drag băiat,
Vei fi mare împărat,
Căci aşa îţi este scris,
Cum ţi-o spun acum în vis.
Alta zise: ­ Vei fi tare
Fără vreo asemănare,
Cum nu-i alt viteaz sub soare.
Iar a treia-i zise: ­ Dragă,
Ai să ai o minte-ntreagă,
Căci isteţ vei fi cu duhul
Ca şi luna şi văzduhul.
Iară muma cum visează,
Mâinile-şi împreunează
Şi se roagă către zâne:
­ Luminatelor stăpâne,
Nicăieri nu-i copilaş
Aşa blând şi drăgălaş,
Nici în lume, nici în ţară,
Că-i frumos din cale-afară,
Drag îmi e ca o minune,
N-am cuvinte a o spune,
Geaba caut şi gândesc,
Nu ştiu să le potrivesc.
Nu-i daţi daruri trecătoare
Cum daţi altora sub soare,
Dăruiţi-i lui ceva
Ce în lume nimenea
N-a avut, nici n-o avea.
Atunci danţul se opreşte,
Zâna-a treia trist priveşte,
Către mumă zise-aşa:
­ Ştii tu ce-ai cerut ori ba?
Nici o ştii, nici o vei şti,
Dară eu voi împlini
Ce-ai cerut în ceasul sfânt,
Sfânt în cer şi pe pământ.
Pe copil se pleacă zâna,
Peste el şi-ntinde mâna:
Numai tu vei mai avea
Ce nu are nimenea,
Că acum ţi-e dat de soartă
Viaţă fără moarte,
Şi ţi-e dată tinereţe
Fără bătrâneţe.
O cântare sună lină,
Arde-n zare luna plină,
Peste vârfuri trec scântei,
Intră zânele în tei.
Muma doarme, pruncul râde,
Copacul se reînchide.

Printeaza poezia

Articole recomandate