poezii diverse – Visul lui Petru Rareş

Autor: Vasile Alecsandri

I
Jos în vale, pe Bârlad,
Lâng-a Docolinei vad,
Nimerit-au, poposit-au
Şi de noapte tăbărât-au
Zece care mocăneşti
Cu boi albi fălcieneşti.
De tot carul zece boi,
Înjugaţi doi câte doi;
Boi cu coarne ascuţite
Şi copite potcovite,
Boi de frunte şi mânaţi
De flăcăi toţi înarmaţi.
Iar în care ce avut,
Ce merinde-s de vândut?
Peşti de apă curgătoare
Şi de apă stătătoare.
Cu năvodul pescuiţi
Şi cu undiţa undiţi.
Dar merindele-s în cui?
A lui Petrea Majălui,
Care-i om de omenie
Ş-ar fi bun chiar de domnie
Dac-ar pune Dumnezeu
Tot omul la locul său!
Iată-l colo jos lungit,
Într-o burcă învelit,
Lângă focul de nuiele,
Unde ard, jupiţi de piele,
Patru miei de la Ispas
Pentru prânzul de popas.
Focul pâlpâie mereu,
Roş ca limba unui zmeu;
Şi pe culmea luminată
Şi prin tabăra-aşezată
Se văd boii la un loc,
Ţintind ochii lor spre foc.
Ard nuielele trăsnind,
Creşte para scânteind.
Împrejuru-i, ca o roată,
Şede argăţimea toată:
Numai Petrea nu-i în rând;
El deoparte stă pe gând.
Unul zice:"Măi voinici!
Auzit-aţi voi pe-aici
De biet domnul Ştefăniţă,
Ce-a fost om de mare viţă,
C-a murit cu zile-n sin
În cetate, la Hotin!"
Toţi fac cruce-ncremenind!
Un bătrân zice, zâmbind:
"A murit? Domnul să-l ierte!
De-acum să vedeţi voi certe,
Lupte, vrajbe-ntre boieri
Pentru scaun şi averi!"
Atunci Petre ia cuvânt:
"Aşa-i rândul pre pământ!
Cine-i slab, vrea a fi tare,
Cine-i mic, vrea a fi mare,
Căci domnia-i dulce pom
Care farmecă pe om!"
"Fie bine, fie rău,
Da-ne-ar sfântul Dumnezeu
Un alt Ştefan la domnie,
Să ieşim la vitejie!"
Astfel toţi răspund cu dor,
Şi adorm în somn uşor.
II
Focul taberei s-a stins,
Neagra umbră s-a întins.
Totul zace-n neclintire,
În adâncă amorţire;
Numai stelele sclipesc
Şi pe cer călătoresc.
Miezul nopţii s-a ivit
Şi prin lume-a răspândit
Ceata visurilor dalbe,
Visuri negre, visuri albe
Ce îngână până-n zori
Pe sărmanii muritori.
Iar un vis prevestitor,
Abătându-se din zbor,
Se opreşte lângă Majă
De-l încântă cu-a lui vrajă,
Arătându-i viu prin somn
Străluciri, măriri de domn.
Când năluca mamei lui
Pe malul Ialpăului
Se arată lin şi-i zice:
"O! de sânul meu ferice,
C-a purtat şi a născut
Domn viteaz şi priceput!"
Când un vultur aurit
Sus, pe cerul înnegrit,
Lucind falnic ca un soare,
Zicea: "Petre, frăţioare,
Cât de nalt e zborul meu,
Mult mai nalt va fi al tău!"
Când un lanţ întins de munţi
Cu-ai lui codri deşi, cărunţi,
Se-nchinau voios în cale;
Şi din munte şi din vale
Zvon de glasuri cuvânta:
"Să trăieşti, măria ta!"
Petre Majă - ademenit,
Din somn dulce s-a trezit.
O! minune! ce să vază
În a zilei albă rază?
Vede-acum cu ochi deschişi
Ce-a văzut cu ochi închişi.
Pe cel câmp, lung, înverzit,
Vine visul împlinit!
Pe colnice, pe-a lor coaste
Se coboară-o mândră oaste
Cu trei steaguri de oşteni
Şi trei cete de curteni.
Mândrii-s bravii călăreţi
Pe-armăsarii şoimuleţi!
Strălucind la foc de soare,
Ca-ntr-o zi de sărbătoare,
Ei în tabără s-opresc
Şi lui Petru-aşa grăiesc:
"Petre-Majă întru mulţi ani!
Noi curteni şi căpitani,
Fost-am, fost trimişi cu bine
Din Suceava către tine
Ca să-ţi zicem ţie-aşa:
Să trăieşti, măria ta!
De când Vodă la Hotin
A murit cu zile-n sân,
Ţara este-n văduvie.
Ea se-nchină, se dă ţie,
Ca să-i fii tu mire blând,
Domn viteaz, dup-a ei gând.
Iată deci că ne-nchinăm
Şi-n glas mare îţi urăm:
Să trăiască-a a ta mărire
Ani mulţi plini de strălucire
Pentru-a ţării bun noroc,
Pentru-a duşmanilor foc!"
Petre zice: "Buni sosiţi!
Pace vouă, soli iubiţi!
Iară voi ce-aţi slujit mie,
Feţii mei de argăţie,
Luaţi tot ce este-al meu...
Aşa-i dreptul, aşa vreau!"
Apoi mândru-nveşmântat,
Pe-un cal şarg încălecat,
Pleacă vesel la domnie...
Fericită calea-i fie,
Căci pe dânsul Dumnezeu
L-a pus drept la locul său!

Printeaza poezia

Articole recomandate