poezii diverse – Aeternitas

poezii

Autor: Octavian Goga

Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă,
Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitaţi alături, când veşnica povestitoare
Nemărginirea ei şi-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.
Amurgu-şi flutură-n albastru năframa cu argint ţesută,
Şi tot mai rar îşi bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,
Când mâinile îngemănate, se strâng şi-şi spun povestea mută.
Pribeag mi-e sufletul pe ape, şi marea ni-e acum stăpână,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriaşul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.
...Şi ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veşniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleaşi unde, va plânge în aceleaşi ape.
Şi poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi de mult ţărână, vor poposi doi inşi la mare.
Neştiutori s-or prinde-n braţe, se vor strivi-n îmbrăţişare
Şi nu vor înţelege, bieţii, că strâng la piept iubirea noastră.
Din volumul „Din umbra zidurilor – Cântă apele”, 1913

Printeaza poezia

Tagged , , , ,

poezii diverse – Aeternitas

poezii

Autor: Octavian Goga

Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă,
Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitaţi alături, când veşnica povestitoare
Nemărginirea ei şi-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.
Amurgu-şi flutură-n albastru năframa cu argint ţesută,
Şi tot mai rar îşi bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,
Când mâinile îngemănate, se strâng şi-şi spun povestea mută.
Pribeag mi-e sufletul pe ape, şi marea ni-e acum stăpână,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriaşul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.
...Şi ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veşniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleaşi unde, va plânge în aceleaşi ape.
Şi poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi de mult ţărână, vor poposi doi inşi la mare.
Neştiutori s-or prinde-n braţe, se vor strivi-n îmbrăţişare
Şi nu vor înţelege, bieţii, că strâng la piept iubirea noastră.
Din volumul „Din umbra zidurilor – Cântă apele”, 1913

Printeaza poezia

Tagged , , , ,