In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă! Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acum. Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi, până-n marginea ascunzătoarei lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrăzni! Dar cum? S ă meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Arunci? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă, pe marginea lăvicerului din perete, până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orişicum să mai aştepte puţin, să vază, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul acela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan, şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricel n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podea. Şi-l priveşte, gândind. „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pari mie după ce te-oi crănţăni". Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
II pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce se aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odăii se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde caşcavalul parcă-l ademeneşte. Şi astfel câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă. Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul acela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan, şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricel n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podea. Şi-l priveşte, gândind. „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pari mie după ce te-oi crănţăni". Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
II pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce se aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odăii se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde caşcavalul parcă-l ademeneşte. Şi astfel câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă. Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.
Printeaza povestea