Autor: George Cosbuc
Viaţa asta-i bun pierdutCînd n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gîtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborîtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurînd,
De s-ar lupta şi-n primul rînd,
Ei tot atît de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orşicînd,
E plînset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să rîdă! Bunii rîd şi cad!
Să rîdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri pînă-n iad!
De-ar curge sîngele pîrîu,
Nebiruit e braţul tău
Cînd morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi par
Cînd rîzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pămînt,
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vînzător vîndut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurînd le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lîngă noi!
Printeaza poezia