poezii diverse – Dolca

Autor: Vasile Alecsandri

Pe câmpul Tinechiei,
Pe zările câmpiei,
Răsărit-au florile
Odată cu zorile?
N-au răsărit florile,
Ş-a dus Costea oile
De-a aşezat stânele
Pe toate movilele.
Azi e luni şi mâini e marţi,
Pleacă Costea la Galaţi.
Să ia sare
La mioare,
Şi bolovani
La cârlani,
Şi tărâţe,
La oiţe,
Şi glugi mari
La cei zărari,
Şi opinci
La cei voinici.
Iară Costea cum mergea
Cu Fulga se întâlnea.
Fulga cel cu barba neagră
Şi cu mintea neîntreagă,
Necăjit şi obosit,
De trei zile flămânzit:
"Alei! Fulgo, dragul meu,
Să faci cum ţi-oi zice eu:
Mergi la stâna mea cu bine
Să-ţi iei un dar de la mine,
Trei mioare de frigare
Ş-încă una de căldare
Ca să-ţi fie de prânzare."
Fulga cel cu barba neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Sus la stână se ducea
Ş-oile cât le vedea,
Cârduri, cârduri le rupea,
Cu botâul le mâna
În codru la Pandina.
Iar Costea când se-ntorcea
Mare pagubă-şi vedea
Că lui, mări, nu-i venea
Nici laptele la mulsoare,
Nici caşul la-nchegătoare,
Nici urda la-nvelitoare!
Costea mult nu se-ngăima,
El dulăii toţi chema,
Un caş dulce dezvelea,
Optzeci de felii tăia,
Patruzeci la pui de câini,
Patruzeci la câini bătrâni.
Toţi în grabă le mânca
Dar seama nici că şi-o da.
Când, la urma tuturor,
lan că venea-ncetişor,
Şchiopătând, schelălăind,
Laturile cam ţinând,
Dolca, haita cea bătrână
Ce ştia rândul la stână.
Ea venea, nu prea venea,
"Dolca fa, Costea-i zicea,
Unde mi-e averea mea?"
Dolca-ncet schelălăia,
La pământ se întindea.
"Dolca fa, tu eşti bătrână,
Tu ştii rândul de la stână.
Eu pe tine te-am grijit,
Tot cu lapte te-am hrănit.
Dolcă fa, cum de-ai lăsat,
Furii stâna de-au prădat?"
Gemea Dolca, se culca,
Laba ruptă-şi arăta:
"Dolca mea, Dolcuţă fa!
Furii laba ţi-au rănit
Când la dânşii ai sărit?
Dacă-mi eşti tu pricepută
Şi nu te-arăţi prefăcută,
Înainte să apuci
Şi la furi drept să mă duci
Pe urmele oilor
Prin pajiştea florilor."
Dolca vesel se scula,
Câmpul de-a lung apuca,
Botul prin iarbă vârând,
Urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea,
Dolca nici c-o prăpădea.
Ziua-ntreagă ea mergea
Şi diseară ajungea
În codru la Pandina
Ce de foc se lumina.
Când în codru se-ndesea,
Bietul Costea ce zărea?
Fulga masă că-şi gătea,
Miei de piele că-i jupea.
Care prin frigări frigea,
Care prin căldări fierbea!
"Masă bună, veselie!"
Striga Costea cu mânie.
Şi Dolca se repezea.
La Fulga mereu bătea,
Iar Fulga cum o zărea
Crunt de spaimă tresărea.
"Alei, Fulgo, barbă neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Când la drum te-am întâlnit
Eu, mări, ţi-am dăruit
Trei mioare de frigare
Ş-încă una de căldare
Ca să-ţi fie de prânzare,
Şi tu, în loc de mulţumită,
Ca o fiară flămânzită,
Toată stâna mi-ai răpit
Şi pe Dolca mi-ai rănit!
Stai, măi Fulgo, barbă neagră,
Să te fac cu mintea-ntreagă."
Şi cum sta şi-l judeca,
Inima i-o despica,
Şi Dolcăi o arunca,
Iară Dolca n-o mânca,
Inima de vânzător
E venin otrăvitor!

Printeaza poezia

Recommended Articles