Calul suia, din greu, dealul. Nadusise. Mustile îl necajeau, iar zabala îi ardea gura. Dadea mereu din cap sa-si largeasca dârlogii, pâna ce calaretul îi lasa cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pamânt, cu coama împrastiata în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cadeau într-una razele soarelui ce-i strabateau prin par si-i besicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se pravaleau repezi, scufundate, acoperite de alunisuri. Unde si unde, câte un stejar se ridica din fundul prapastiei, deodata, mânios parca, dar vârful lui ramânea mai jos de înaltimea soselei albe, ca un drum de moara, înecata de colb la cea mai mica adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, sufla puternic, apoi o smuncitura a frâului îl sili iar sa porneasca. În sfârsit, mai facu cei câtiva pasi de ajunse pâna în vârful dealului. Calul ridica putin capul. Drumul se întindea neted, scoborând prin mijlocul padurii, care începea sa se arate mai deasa mai batrâna. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericei strapungea seninul – în razele soarelui parea ca pâlpâie si dânsa ca o flacara. Un vântulet racoros îi în fasura gâtul si crupa ca într-o pânza uda. Îsi încorda muschii si o lua în trap.
Deodata, rasarita ca din pamânt, o trasura trasa de doi cai mari, negri, zbura pe lânga dânsul. Calul deabia putu sa prinda scânteierea tintelor de argint în care erau batute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dadu si mai mare putere. Apoi târgul se arata din ce în ce, si calul, care mai venise o data, întrezari, parca, grajdul mic unde îl asteptasera, atuncea, ieslele cu fânul proaspat. Era racoare, nu se gasea macar o ferestruica prin care sa strabata caldura, cât de cât. Si-n fata lui i se paru ca se ridica deodata, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o suta manânca strasnic din iarba coapta si ca pentru dânsul e un locusor mic deoparte. O sa încapa tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl facu sa tresara. Pâna la târg nu mai era mult. Vântul iar se curmase, padurea pe margini statea încremenita arsa. Cei din urma copaci ramasera în urma; la dreapta si la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânarica, se întindea departe, pâna în poalele muntilor întunecati. O smuncitura a dârlogului din dreapta îl îndemna sa ocoleasca fara întârziere, trecu santul pe o podisca ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simti calaretul pravalindu-i-se pâna peste gât; o ploaie de lovituri îl facu sa-si ia seama la mers. Câmpul parca îl mai înviora. Târgul ramasese în urma, la stânga; mergeau aiurea.
Vedenia cu ieslea se sterse, cele dintâi casute acoperite cu stuh, ale satului, se împrastiau printer îngraditurile de nuiele. Câtiva purcei fugira, guitând, din drum; un câine se lua dupa el latrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântâna cu o tigva plina cu apa pe umar. La poarta tarinei statura. Stapânul sau se scoborî, deschise poarta, caci jitarul lipsea, nu mai încaleca, îi arunca dârlogii peste oblâncul seii ce-i încorda gâtul si porni pe jos. În mijlocul satului, lânga biserica, se opri. Ajunsese la crâsma. Pe lavite, femei, mosnegi, si câtiva copilandri stau cu pieptul peste masa, cu capul sprijinit de mâna, cu ulcelele dinainte. Stapânul îl duse dindos, lânga un gard, si-i lega dârlogii de un par.
Calul ramase singur. Întoarse capul dupa stapânul care plecase grabit. Primprejur nici un fir de iarba, de fân, nimic; nici un jgheab cu apa. Dincolo de gard, o multime de poloboace pline cu hustile borsului varsat din ele. Din alta parte venea miros de otet. Spre crâsma se auzeau glasurile celor ce beau. În catina de alaturi vrabiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, pleca în jos capul.
Deodata un zumzet usor îi lovi auzul, si în aceeasi vreme un fior îl furnica în tot trupul. O gâza mica, obosita sa mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nara. Calul se pregati sa sufle, s-o goneasca dar fara veste un miros de câmp, de flori, i se împrastie pâna în suflet si-l racori ca un izvor. Gâza îsi scuturase aripele pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lasa, o simti cum iese si porneste, sprintena, cu piciorusele marunte, în susul fruntei. Cu coada ochilor de-abia o zari, si stralucirea ei îi aduse aminte de sclipirea tintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o vazu cum o ia de-a curmezisul, pe lânga ochiul lui; o simti cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l usor, cum i se ridica pe gât, pe supt coama, cum se suie pâna sus, lânga ureche, si ramâne acolo, la umbra...
Multumit, calul îsi apropie genele si dormiteaza.
Deodata, rasarita ca din pamânt, o trasura trasa de doi cai mari, negri, zbura pe lânga dânsul. Calul deabia putu sa prinda scânteierea tintelor de argint în care erau batute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dadu si mai mare putere. Apoi târgul se arata din ce în ce, si calul, care mai venise o data, întrezari, parca, grajdul mic unde îl asteptasera, atuncea, ieslele cu fânul proaspat. Era racoare, nu se gasea macar o ferestruica prin care sa strabata caldura, cât de cât. Si-n fata lui i se paru ca se ridica deodata, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o suta manânca strasnic din iarba coapta si ca pentru dânsul e un locusor mic deoparte. O sa încapa tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl facu sa tresara. Pâna la târg nu mai era mult. Vântul iar se curmase, padurea pe margini statea încremenita arsa. Cei din urma copaci ramasera în urma; la dreapta si la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânarica, se întindea departe, pâna în poalele muntilor întunecati. O smuncitura a dârlogului din dreapta îl îndemna sa ocoleasca fara întârziere, trecu santul pe o podisca ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simti calaretul pravalindu-i-se pâna peste gât; o ploaie de lovituri îl facu sa-si ia seama la mers. Câmpul parca îl mai înviora. Târgul ramasese în urma, la stânga; mergeau aiurea.
Vedenia cu ieslea se sterse, cele dintâi casute acoperite cu stuh, ale satului, se împrastiau printer îngraditurile de nuiele. Câtiva purcei fugira, guitând, din drum; un câine se lua dupa el latrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântâna cu o tigva plina cu apa pe umar. La poarta tarinei statura. Stapânul sau se scoborî, deschise poarta, caci jitarul lipsea, nu mai încaleca, îi arunca dârlogii peste oblâncul seii ce-i încorda gâtul si porni pe jos. În mijlocul satului, lânga biserica, se opri. Ajunsese la crâsma. Pe lavite, femei, mosnegi, si câtiva copilandri stau cu pieptul peste masa, cu capul sprijinit de mâna, cu ulcelele dinainte. Stapânul îl duse dindos, lânga un gard, si-i lega dârlogii de un par.
Calul ramase singur. Întoarse capul dupa stapânul care plecase grabit. Primprejur nici un fir de iarba, de fân, nimic; nici un jgheab cu apa. Dincolo de gard, o multime de poloboace pline cu hustile borsului varsat din ele. Din alta parte venea miros de otet. Spre crâsma se auzeau glasurile celor ce beau. În catina de alaturi vrabiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, pleca în jos capul.
Deodata un zumzet usor îi lovi auzul, si în aceeasi vreme un fior îl furnica în tot trupul. O gâza mica, obosita sa mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nara. Calul se pregati sa sufle, s-o goneasca dar fara veste un miros de câmp, de flori, i se împrastie pâna în suflet si-l racori ca un izvor. Gâza îsi scuturase aripele pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lasa, o simti cum iese si porneste, sprintena, cu piciorusele marunte, în susul fruntei. Cu coada ochilor de-abia o zari, si stralucirea ei îi aduse aminte de sclipirea tintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o vazu cum o ia de-a curmezisul, pe lânga ochiul lui; o simti cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l usor, cum i se ridica pe gât, pe supt coama, cum se suie pâna sus, lânga ureche, si ramâne acolo, la umbra...
Multumit, calul îsi apropie genele si dormiteaza.
Printeaza povestea