povesti de citit Emil Garleanu – Parasita

povesti de citit

Parasita de Emil Garleanu

Singură! In tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea, decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului, care, nu de mult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre ei îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă ea, dar nu-i văzuse niciodată.
Intr-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se ştersese dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ce-şi aveau cuibul chiar deasupra lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acum se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi.
Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Ea paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori, seara, îşi mai aduc aminte de ea. Atunci aude glasul călăreţului care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!" Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu ea, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după ea, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpăstii grozav de adâncă, în care dacă ar putea să se uite ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar o luneca o dată să scape de ea... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de ea. In grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte totdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos, între paiele moi, şi neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
In dimineaţa aceasta o luă încet-încet, din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, voia să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză ca niciodată jos. întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite şi iarba se încălzi sub ea ca într-un culcuş. Şi, deodată, vântul începu să sufle, cu suspinuri adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinele şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi, pe deasupra paserile alergau grăbite, scoţând ţipete de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijorată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. în câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaa!" şi a doua oară: „Martaaa!" apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau, şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge, se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi fără de veste i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze; malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prăpastiei, curgând şi el ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.


Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,