Autor: George Cosbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din cînd în cînd
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rînd cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculti povestea ei
Şi stai îngîndurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gînduri te frămîntă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti !
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti
"Ce vezi ?" întreab-o fată.
"Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorba-a ta
E plîns de-ngropăciune.
Într-un tîrziu, nerădicînd
De jos a ta privire
"Eu simt că voi muri-n curînd,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gîndeam
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el !... Să-l vad venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"
Afară-i vînt şi e-nnorat,
Şi noaptea e tîrzie;
Copilele ţi s-au culcat
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gînd
Ca să visezi de mine!