Autor: Ovid Densusianu
Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granitPe care-eternitatea îngheţase,
Şi mă-nchinam la ele ca păgânul
Ceagă marmurele sfinte să nu-l lase
De duhurile negre ispitit.
Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,
Şi simt o bucurie ne-nţeleasă
Văzându-le aşa plăpânde
C-ar tremura şi de-un suspin,
De-o şoaptă...
O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde!
Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată
Viaţa rece-a sufletului –
Ce mister?
Şi ce să fie raza rătăcită
Ce-a coborât s-aducă-nduioşare
În gândurile prinse-n lanţ de fier?
...Un cântec se aude-n stradă,
E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte
Pe cei ce spun adio celor vii –
Şi soarele le dezmiardă...
O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!
Poezie culeasă din „Poeziamână clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
Printeaza poezia