Mama, după ce îmi promisese, m-a luat ieri cu dânsa la azilul de copii de pe bulevardul Caldocco. Voia să roage pe directoare, să primească pe surioara cea mică a lui Precossi.
Nu văzusem niciodată un azil. Îmi plăcu foarte mult.
Erau două sute de copii și băieți, și fetițe, așa de micuți încât băieții noștri din clasa I par a fi oameni mari pe lângă ei.
Sosirăm tocmai când intrau doi câte doi în sala de mâncare. Acolo erau două mese foarte lungi, cu o mulțime de scobituri rotunde și în fiecare scobitură se afla câte un castronaș negru, plin cu supă de orez cu fasole, și cu o linguriță de cositor lângă castronaș.
Câte unii se împiedicau de prag, cădeau și rămâneau întinși până ce venea vreo profesoară, să-i ridice de jos.
Alții se opreau la câte un castronaș, crezând că acolo e lo-cul lor și îmbucau repede câte o lingură de supă. Profesoara le striga:
— Înainte!
Porneau, dar la trei pași mai departe, îmbucau iar o altă lingură și ciuguleau așa, mereu în treacăt, jumătate din ciorba altora până ce ajungeau la a lor.
În fine, după multă trudă și după strigătele neîncetate de: Haideți înainte! îi rânduiră pe toți și rugăciunea începu.
Dar cei din urmă, care, ca să se roage, trebuiau să stea cu spatele spre blid, își frângeau gâtul uitându-se cu coada ochiului, ca nu cumva să le ia altul din mâncare, și se rugau așa cu mâinile încrucișate; cu ochii, când spre cer, când spre masă; iar cu gândul tot la mâncărică.
În sfârșit, începură să mănânce. Ce haz aveau! Unul mân-ca repede cu două lingurițe; altul se îndopa cu mâinile; mulți scoteau fasolea bob cu bob și o băgau în buzunar; alții, dim-potrivă o înfășurau într-un colț al șorțului și o strângeau între mâini ca să o facă cocă.
Erau și câte unii care nu mâncau, ca să se uite după muș-te. Unii tușeau și stropeau cu orez jur împrejur.
Parcă ar fi fost un coteț cu pui de găină.
Dar era drăgălaș lucru, să vezi nouă șiruri de obrăjele ru-mene, mai ales fetițele cu părul legat în vârful capului, cu panglicuțe roșii, verzi sau albastre.
O profesoară întreabă pe vreo opt fetițe:
— Unde crește orezul?
Câteși opt deschiseră gura plină de ciorbă și răspunseră cântând:
— Crește în apă.
Profesoara strigă:
— Mâinile sus! Ce frumos fu atunci să vezi atâtea brațe mi-titele ridicând în sus niște mânușițe albe și roze, care acum vreo câteva luni erau încă în fașă: păreau niște fluturași!
Li se dete apoi recreație și își luară toți coșulețele în care, mamele lor le pusese câte ceva. Ieșiră în grădină și se împrăștiară, scoțând din coș merindele lor, pâine, prune opă-rite, nițică brânză, un ou răscopt, mere, năut, o aripă de pui. Într-o clipă, toată grădina se umplu de fărămituri, ca și cum s-ar fi dat de mâncare păsărilor.
Mâncau, care de care mai ciudat. Unii păreau a fi niște ie-purași, alții șoricei, pisici care rod, ling, și sug. Un băiețel avea în mână o bucățică de franzelă și o freca ușor cu o moșmoană. Fetițele strângeau în mâini firimituri de brânză moa-le, care țâșneau printre degete ca laptele și le curgeau pe mâneci. Ele nici nu băgau de seamă. Alergau și se întreceau cu coșulețele în dinți, ca niște cățeluși. Unii scobeau un ou răscopt cu o nuielușă, parcă ar fi vrut să găsească în el vreo comoară. Răspândeau jumătate din ou pe jos, apoi culegeau fărâmiță cu fărâmiță, cu o răbdare de ai fi zis că sunt mărgă-ritare. Pe lângă cei care aveau câte o mâncare mai aleasă, se strângeau câte zece și stăteau cu nasul în jos, uitându-se la coșuleț, parcă ar fi văzut luna în puț.
Erau vreo douăzeci în jurul unui băiețel d-abia săltat de la pământ, care ținea în mână o acadea, și toți se rugau de el, să-i lase să-și frece pâinea de acadea; dar el îi lăsa pe unii, iar celorlalți le da numai degetul să-l sugă.
Venise și mama în grădină și mângâia când pe unul, când pe altul. Mulți se grămădiră pe dânsa și stăteau cu ochii în jos, cu buzele întinse cerându-i o sărutare; păreau că se uită la etajul al treilea.
Unul din ei vru să-i dea o felie de portocală din care muș-case, altul, o cojiță de pâine. O fetiță îi dete o frunză. O altă fetiță îi arătă foarte serios vârful degetului, unde-și făcuse la o lumânare o arsură, care de-abia se vedea. Îi arătau niște gângănii așa de mici, încât nu știu cum putuseră să le aducă, bucățele de dopuri, năsturei de pe la cămăși, floricele smul-se de prin glastre și altele.
În timpul acesta se întâmplau o mulțime de încurcături care făceau pe profesoare, să alerge îngrijorate de la unul la altul. Fetițe care plângeau pentru că nu puteau să desfacă un nod de la batistă, altele care se băteau și se zgâriau cu un-ghiile pentru două semințe de măr. Un băiețel căzuse cu fața în jos pe un scăunel răsturnat și țipa pentru că nu mai putea să se ridice. Înainte de a pleca, mama luă în brațe pe câte unul, și atunci alergară toți, din toate părțile, ca să-i ia și pe ei. Erau plini pe obraz cu gălbenuș de ouă, cu zaharicale, cu zeamă de portocale. Care mai de care s-o apuce de degete, ca să se uite la inele, să-i scoată lanțul, să-i vadă ceasornicul; altul voia s-o apuce de păr.
— Băgați de seamă! O să vă murdărească rochița, îi ziceau profesoarele.
Dar mamei puțin îi păsa de haine, îi săruta pe toți și aceștia se grămădeau cu brațele întinse, strigându-i:
— Adio! Adio!
Izbutirăm cu greu să ieșim din grădină.
Ei alergară toți și puseră obrajii la grilaj, ca s-o vadă trecând! Îi întindeau mânușițele printre drugi, voind să-i mai dea cojițe de pâine, bucățele de brânză, moșmoane, și stri-gau cu toții:
— Mai vino și mâine!
Mama, trecând, puse încă mâna pe acele sute de mâini întinse ca pe o coroană de trandafiri și ajunse în uliță, plină de firimituri, cu rochia pătată, mototolită, ciufulită, cu mâini-le pline de flori și cu ochii plini de lacrimi, mulțumită ca și cum ar fi ieșit de la o serbare. Eram departe și tot se mai au-zea ca un ciripit de păsări:
— Adio! Adio! Vino și mâine!
Nu văzusem niciodată un azil. Îmi plăcu foarte mult.
Erau două sute de copii și băieți, și fetițe, așa de micuți încât băieții noștri din clasa I par a fi oameni mari pe lângă ei.
Sosirăm tocmai când intrau doi câte doi în sala de mâncare. Acolo erau două mese foarte lungi, cu o mulțime de scobituri rotunde și în fiecare scobitură se afla câte un castronaș negru, plin cu supă de orez cu fasole, și cu o linguriță de cositor lângă castronaș.
Câte unii se împiedicau de prag, cădeau și rămâneau întinși până ce venea vreo profesoară, să-i ridice de jos.
Alții se opreau la câte un castronaș, crezând că acolo e lo-cul lor și îmbucau repede câte o lingură de supă. Profesoara le striga:
— Înainte!
Porneau, dar la trei pași mai departe, îmbucau iar o altă lingură și ciuguleau așa, mereu în treacăt, jumătate din ciorba altora până ce ajungeau la a lor.
În fine, după multă trudă și după strigătele neîncetate de: Haideți înainte! îi rânduiră pe toți și rugăciunea începu.
Dar cei din urmă, care, ca să se roage, trebuiau să stea cu spatele spre blid, își frângeau gâtul uitându-se cu coada ochiului, ca nu cumva să le ia altul din mâncare, și se rugau așa cu mâinile încrucișate; cu ochii, când spre cer, când spre masă; iar cu gândul tot la mâncărică.
În sfârșit, începură să mănânce. Ce haz aveau! Unul mân-ca repede cu două lingurițe; altul se îndopa cu mâinile; mulți scoteau fasolea bob cu bob și o băgau în buzunar; alții, dim-potrivă o înfășurau într-un colț al șorțului și o strângeau între mâini ca să o facă cocă.
Erau și câte unii care nu mâncau, ca să se uite după muș-te. Unii tușeau și stropeau cu orez jur împrejur.
Parcă ar fi fost un coteț cu pui de găină.
Dar era drăgălaș lucru, să vezi nouă șiruri de obrăjele ru-mene, mai ales fetițele cu părul legat în vârful capului, cu panglicuțe roșii, verzi sau albastre.
O profesoară întreabă pe vreo opt fetițe:
— Unde crește orezul?
Câteși opt deschiseră gura plină de ciorbă și răspunseră cântând:
— Crește în apă.
Profesoara strigă:
— Mâinile sus! Ce frumos fu atunci să vezi atâtea brațe mi-titele ridicând în sus niște mânușițe albe și roze, care acum vreo câteva luni erau încă în fașă: păreau niște fluturași!
Li se dete apoi recreație și își luară toți coșulețele în care, mamele lor le pusese câte ceva. Ieșiră în grădină și se împrăștiară, scoțând din coș merindele lor, pâine, prune opă-rite, nițică brânză, un ou răscopt, mere, năut, o aripă de pui. Într-o clipă, toată grădina se umplu de fărămituri, ca și cum s-ar fi dat de mâncare păsărilor.
Mâncau, care de care mai ciudat. Unii păreau a fi niște ie-purași, alții șoricei, pisici care rod, ling, și sug. Un băiețel avea în mână o bucățică de franzelă și o freca ușor cu o moșmoană. Fetițele strângeau în mâini firimituri de brânză moa-le, care țâșneau printre degete ca laptele și le curgeau pe mâneci. Ele nici nu băgau de seamă. Alergau și se întreceau cu coșulețele în dinți, ca niște cățeluși. Unii scobeau un ou răscopt cu o nuielușă, parcă ar fi vrut să găsească în el vreo comoară. Răspândeau jumătate din ou pe jos, apoi culegeau fărâmiță cu fărâmiță, cu o răbdare de ai fi zis că sunt mărgă-ritare. Pe lângă cei care aveau câte o mâncare mai aleasă, se strângeau câte zece și stăteau cu nasul în jos, uitându-se la coșuleț, parcă ar fi văzut luna în puț.
Erau vreo douăzeci în jurul unui băiețel d-abia săltat de la pământ, care ținea în mână o acadea, și toți se rugau de el, să-i lase să-și frece pâinea de acadea; dar el îi lăsa pe unii, iar celorlalți le da numai degetul să-l sugă.
Venise și mama în grădină și mângâia când pe unul, când pe altul. Mulți se grămădiră pe dânsa și stăteau cu ochii în jos, cu buzele întinse cerându-i o sărutare; păreau că se uită la etajul al treilea.
Unul din ei vru să-i dea o felie de portocală din care muș-case, altul, o cojiță de pâine. O fetiță îi dete o frunză. O altă fetiță îi arătă foarte serios vârful degetului, unde-și făcuse la o lumânare o arsură, care de-abia se vedea. Îi arătau niște gângănii așa de mici, încât nu știu cum putuseră să le aducă, bucățele de dopuri, năsturei de pe la cămăși, floricele smul-se de prin glastre și altele.
În timpul acesta se întâmplau o mulțime de încurcături care făceau pe profesoare, să alerge îngrijorate de la unul la altul. Fetițe care plângeau pentru că nu puteau să desfacă un nod de la batistă, altele care se băteau și se zgâriau cu un-ghiile pentru două semințe de măr. Un băiețel căzuse cu fața în jos pe un scăunel răsturnat și țipa pentru că nu mai putea să se ridice. Înainte de a pleca, mama luă în brațe pe câte unul, și atunci alergară toți, din toate părțile, ca să-i ia și pe ei. Erau plini pe obraz cu gălbenuș de ouă, cu zaharicale, cu zeamă de portocale. Care mai de care s-o apuce de degete, ca să se uite la inele, să-i scoată lanțul, să-i vadă ceasornicul; altul voia s-o apuce de păr.
— Băgați de seamă! O să vă murdărească rochița, îi ziceau profesoarele.
Dar mamei puțin îi păsa de haine, îi săruta pe toți și aceștia se grămădeau cu brațele întinse, strigându-i:
— Adio! Adio!
Izbutirăm cu greu să ieșim din grădină.
Ei alergară toți și puseră obrajii la grilaj, ca s-o vadă trecând! Îi întindeau mânușițele printre drugi, voind să-i mai dea cojițe de pâine, bucățele de brânză, moșmoane, și stri-gau cu toții:
— Mai vino și mâine!
Mama, trecând, puse încă mâna pe acele sute de mâini întinse ca pe o coroană de trandafiri și ajunse în uliță, plină de firimituri, cu rochia pătată, mototolită, ciufulită, cu mâini-le pline de flori și cu ochii plini de lacrimi, mulțumită ca și cum ar fi ieșit de la o serbare. Eram departe și tot se mai au-zea ca un ciripit de păsări:
— Adio! Adio! Vino și mâine!
Printeaza povestea