O casa, o livada_si o curte mare. În casa stau stapânii; în livada sunt pomi roditori; în curte felurimi de pasari.
Asa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe si marunte, caci unde-s pasari multe, dragostea-i stapâna.
Nu mai de parte, acum o luna, un cocos a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai vazut de-atunci nimeni! Unele pasari spuneau una, altele alta, gâstele susoteau, fel si chipuri, pe socoteala celor doi îndragostiti. Ei si-au vazut de treaba. Acum o saptamâna o gaina, o americanca, zor nevoie dupa un pichiroi. Au sters-o si acestia. Iar zarva, iar susoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau dous pasari fata-n fata, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealalta: „Ce-i cu pichiroiul?“
Pichiroiul asa, americanca altfel, si ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stinghera, hotarî sa-si caute un sot si-si puse ochii pe paun – pasare de
neam mare – se feri de toti, de frica sa nu li se aseze cineva de-a curmezisul dragostei. Si-a început pichirea sa se învârte-n sus si-n jos pe lânga paun. Azi asa, mâine asa, pâna când i-a venit o data la socoteala si i-a soptit, cu glasul ei cel mai dulce:
„Pi-chi-chi-chi-chi-ri“:„Te iubesc!“ Paunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urma si-a dat seama ca nici pichirea nu e de lepadat, mai auzise ca dragostea daca o întâlnesti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit si-a raspuns:„Chiau!“: „Bine!“ si zilnic s-au curtat. Pichirea, mica si pestrita, dar sireata; paunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Si asa, într-o dimineata, pichirea, harnica titirez, s-a sculat mai devreme chiar decât cocosul, a
ciugulit ce-a putut si, pe urma, s-a dus sub culmea paunului, de l-a sculat. Si-amândoi, aripa la aripa, au pornit pe pajiste.Flori, racoare, mireasma dulce. Pentru întâia oara si-au apropiat pliscurile: întâiul sarut! „Sunt multumita!“ „Chiau!“ „Sunt fericita!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gândeste pichirea, numai atât e în stare sa-mi raspunda? Si-n clipa aceea se înalta, rotund si de aur, soarele!...
Peste lume se revarsa valuri de lumina. Paunul straluceste de parca ar fi îmbracat în fir. Pichirea îl priveste încântata, mândra de frumusetea iubitului ei.Apoi se întoarce de se uita, uimita, la soare. Si, cu sufletul ei salbatic, plin de poezie, îsi îmbie si iubitul:„Priveste, priveste, draga!“ Dar paunul se supara. Îngâmfarea îi desclesta limba:„Ce sa te uiti la soare, când ma ai pe mine?Rogu-te, priveste-ma!“ Si cum pichirea se uita înca spre rasarit, paunul i se puse drept în fata si îsi roti coada: „Priveste-ma!“ Se uita pichirea, se uita mirata, apoi, dumirindu-se, îi raspunse:„Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ti vad nici stralucirea ta“.
Si, dezamagita, pichirea îi întoarce spatele...
Numai asa pasarile din curte nu mai avura prilejul sa susoteasca pe socoteala altor doi îndrsgostiti.
Asa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe si marunte, caci unde-s pasari multe, dragostea-i stapâna.
Nu mai de parte, acum o luna, un cocos a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai vazut de-atunci nimeni! Unele pasari spuneau una, altele alta, gâstele susoteau, fel si chipuri, pe socoteala celor doi îndragostiti. Ei si-au vazut de treaba. Acum o saptamâna o gaina, o americanca, zor nevoie dupa un pichiroi. Au sters-o si acestia. Iar zarva, iar susoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau dous pasari fata-n fata, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealalta: „Ce-i cu pichiroiul?“
Pichiroiul asa, americanca altfel, si ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stinghera, hotarî sa-si caute un sot si-si puse ochii pe paun – pasare de
neam mare – se feri de toti, de frica sa nu li se aseze cineva de-a curmezisul dragostei. Si-a început pichirea sa se învârte-n sus si-n jos pe lânga paun. Azi asa, mâine asa, pâna când i-a venit o data la socoteala si i-a soptit, cu glasul ei cel mai dulce:
„Pi-chi-chi-chi-chi-ri“:„Te iubesc!“ Paunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urma si-a dat seama ca nici pichirea nu e de lepadat, mai auzise ca dragostea daca o întâlnesti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit si-a raspuns:„Chiau!“: „Bine!“ si zilnic s-au curtat. Pichirea, mica si pestrita, dar sireata; paunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Si asa, într-o dimineata, pichirea, harnica titirez, s-a sculat mai devreme chiar decât cocosul, a
ciugulit ce-a putut si, pe urma, s-a dus sub culmea paunului, de l-a sculat. Si-amândoi, aripa la aripa, au pornit pe pajiste.Flori, racoare, mireasma dulce. Pentru întâia oara si-au apropiat pliscurile: întâiul sarut! „Sunt multumita!“ „Chiau!“ „Sunt fericita!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gândeste pichirea, numai atât e în stare sa-mi raspunda? Si-n clipa aceea se înalta, rotund si de aur, soarele!...
Peste lume se revarsa valuri de lumina. Paunul straluceste de parca ar fi îmbracat în fir. Pichirea îl priveste încântata, mândra de frumusetea iubitului ei.Apoi se întoarce de se uita, uimita, la soare. Si, cu sufletul ei salbatic, plin de poezie, îsi îmbie si iubitul:„Priveste, priveste, draga!“ Dar paunul se supara. Îngâmfarea îi desclesta limba:„Ce sa te uiti la soare, când ma ai pe mine?Rogu-te, priveste-ma!“ Si cum pichirea se uita înca spre rasarit, paunul i se puse drept în fata si îsi roti coada: „Priveste-ma!“ Se uita pichirea, se uita mirata, apoi, dumirindu-se, îi raspunse:„Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ti vad nici stralucirea ta“.
Si, dezamagita, pichirea îi întoarce spatele...
Numai asa pasarile din curte nu mai avura prilejul sa susoteasca pe socoteala altor doi îndrsgostiti.
Printeaza povestea