poezii diverse – El Zorab

Autor: George Cosbuc

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Mandeb vin
Să vînd pe El-Zorab.
Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Şi-l joc în frîu şi-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi;
O, mîntuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cît socoţi!"
El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
- "O mie de ţechini primeşti?"
- "O, paşă, cît de darnic eşti!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!"
Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, miia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -
El strînge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus de-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd
Şi-n aspra-i coamă îngropînd
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vînd!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mîinile din prag.
Să-i iau cu mine-n şea pe rînd!
Ei nu vor mai ieşi rîzînd
În calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor,
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb veştmînt;
Şi ca să simţi sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pămînt
Şi coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea!
Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu,
Cum iei pămîntul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vînturi şi de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd
Te-or înjura cu toţi pe rînd
Şi te vor bate-odorul meu
Şi te-or purta şi mult şi greu;
Lăsa-te-vor flămînd!
Şi te vor duce la război,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii paşă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Dă-mi calul înapoi!"
Se-ncruntă paşa!: "Eşti nebun?
Voieşti pe iăniceri să-i pun
Să te dea cîinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!"
- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?"
Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii îngheţati.
El scoate galben un pumnal,
Şi-un val de sînge, roşu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Şi cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi,
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-ngheţaţi.
Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni
Şi-aruncă fierul crunt din mîni:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la cîni!"

Printeaza poezia

poezii diverse – El-Zorab

Autor: George Cosbuc

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Mandeb vin
Să vînd pe El-Zorab.
Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Şi-l joc în frîu şi-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi;
O, mîntuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cît socoţi!"
El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
- "O mie de ţechini primeşti?"
- "O, paşă, cît de darnic eşti!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!"
Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, miia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -
El strînge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus de-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd
Şi-n aspra-i coamă îngropînd
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vînd!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mîinile din prag.
Să-i iau cu mine-n şea pe rînd!
Ei nu vor mai ieşi rîzînd
În calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor,
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb veştmînt;
Şi ca să simţi sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pămînt
Şi coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea!
Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu,
Cum iei pămîntul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vînturi şi de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd
Te-or înjura cu toţi pe rînd
Şi te vor bate-odorul meu
Şi te-or purta şi mult şi greu;
Lăsa-te-vor flămînd!
Şi te vor duce la război,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii paşă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Dă-mi calul înapoi!"
Se-ncruntă paşa!: "Eşti nebun?
Voieşti pe iăniceri să-i pun
Să te dea cîinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!"
- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?"
Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii îngheţati.
El scoate galben un pumnal,
Şi-un val de sînge, roşu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Şi cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi,
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-ngheţaţi.
Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni
Şi-aruncă fierul crunt din mîni:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la cîni!"

Printeaza poezia

Articole recomandate