Întâi aprilie! Mai avem numai trei luni. Astăzi a fost cea mai frumoasă dimineață din tot anul. Eram vesel la școală, deoarece Coretti mă poftise să mergem poimâine, să vedem sosirea regelui, împreună cu tatăl său, care îl cunoaște; și pe lângă aceasta, mama îmi făgăduise să mă ducă în aceeași zi să vizitez orfelinatul din strada Valdocco. Mai eram mulțu-mit și pentru că aflasem că Zidărașului îi este mai bine. Aseară, profesorul nostru spusese tatei în treacăt:
— E mai bine!
Apoi era o dimineață așa de frumoasă, de-ți creștea inima... De pe fereastra clasei noastre, vedeam cerul albastru, pomii din grădină plini de muguri, și toate ferestrele caselor deschise și împodobite cu glastre de flori.
Profesorul nu râdea, pentru că nu râde niciodată; dar vedeai că era vesel, mai că-i pierise dunga de pe frunte. Explica o problemă la tablă, glumind.
Se vedea că respira cu plăcere aerul curat ce venea din grădină pe fereastra deschisă; un aer atât de parfumat, de te făcea să cugeti la plimbările de la țară.
Pe când explica, auzeam în strada vecină un fierar care bătea în nicovală, iar în casa din față cânta o femeie, ca să-și adoarmă copilul. În depărtare, în cazarma de la Cerania, cântau trâmbițele. Toți păreau mulțumiți, până și Stardi. Du-pă câtva timp, fierarul începu să izbească mai cu putere și femeia să cânte mai tare.
Profesorul se opri și ascultă; pe urmă zise, uitându-se pe fereastră: Cerul zâmbește, o mamă cântă, un om harnic muncește, băieții învață... Ce frumoase lucruri!
Când am ieșit din clasă, băgarăm de seamă că și ceilalți școlari erau veseli. Toți umblau la rând, bătând tare din pi-cioare și cântând ca în ajunul unei vacanțe de patru zile. Profesoarele glumeau; cea cu pana albastră alerga după copii ca o școlăriță. Părinții copiilor vorbeau între ei râzând, și mama lui Crossi, precupeața, avea în coșulețe o mulțime de micșunele; umpluseră toată sala cu plăcutul lor miros!
Niciodată nu mi-a părut așa de bine ca azi, când am văzut pe mama, că m-aștepta în stradă. I-am și spus, întâmpinând-o:
— Mamă, sunt foarte vesel, ce m-o fi înveselind așa de mult astăzi?
Mama îmi răspunse surâzând:
— Vremea frumoasă și cugetul curat!
— E mai bine!
Apoi era o dimineață așa de frumoasă, de-ți creștea inima... De pe fereastra clasei noastre, vedeam cerul albastru, pomii din grădină plini de muguri, și toate ferestrele caselor deschise și împodobite cu glastre de flori.
Profesorul nu râdea, pentru că nu râde niciodată; dar vedeai că era vesel, mai că-i pierise dunga de pe frunte. Explica o problemă la tablă, glumind.
Se vedea că respira cu plăcere aerul curat ce venea din grădină pe fereastra deschisă; un aer atât de parfumat, de te făcea să cugeti la plimbările de la țară.
Pe când explica, auzeam în strada vecină un fierar care bătea în nicovală, iar în casa din față cânta o femeie, ca să-și adoarmă copilul. În depărtare, în cazarma de la Cerania, cântau trâmbițele. Toți păreau mulțumiți, până și Stardi. Du-pă câtva timp, fierarul începu să izbească mai cu putere și femeia să cânte mai tare.
Profesorul se opri și ascultă; pe urmă zise, uitându-se pe fereastră: Cerul zâmbește, o mamă cântă, un om harnic muncește, băieții învață... Ce frumoase lucruri!
Când am ieșit din clasă, băgarăm de seamă că și ceilalți școlari erau veseli. Toți umblau la rând, bătând tare din pi-cioare și cântând ca în ajunul unei vacanțe de patru zile. Profesoarele glumeau; cea cu pana albastră alerga după copii ca o școlăriță. Părinții copiilor vorbeau între ei râzând, și mama lui Crossi, precupeața, avea în coșulețe o mulțime de micșunele; umpluseră toată sala cu plăcutul lor miros!
Niciodată nu mi-a părut așa de bine ca azi, când am văzut pe mama, că m-aștepta în stradă. I-am și spus, întâmpinând-o:
— Mamă, sunt foarte vesel, ce m-o fi înveselind așa de mult astăzi?
Mama îmi răspunse surâzând:
— Vremea frumoasă și cugetul curat!
Printeaza povestea