Autor: George Cosbuc

Am găsit-o ieri în prun,
Dar - să nu grăbiţi ocara! -
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: -"Eşti nebun?
Pune scara!"
-"Dacă-njuri, eu n-o mai pun!"
Mai la urmă pe-un cuvînt;
Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîţi fustei la scară sunt.
Sărutată
Lăudat fii, tată sfînt!
-"Unsprezece", spune ea;
Eu zic: -"Bine", pe credinţă;
Doar o fi avînd ştiinţă
Scara cîţi fustei avea.
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!
Şi-o sărut mereu-mereu;
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut - aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!
Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrînd să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi cînd colo, stau năuc!
Dar să număr la fustei -
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Implantat de mîna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!
A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi!
Zici că poate n-a ştiut
Cînd vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborîndu-i, şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasa!
N-o mai cred, s-o văd murind!
(Fire de tort, 1895)