La orele douăsprezece punct, eram toți cu profesorul di-naintea primăriei, ca să vedem cum se dă medalia "Virtutea cetățenească", unui copil care scăpase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul fațadei.
Intrarăm în curtea primăriei. Era înțesată de lume. Vă-zurăm în fundul curții o masă învelita cu postav roșu, hârtii deasupra, și, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen-tru primar și pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau ușierii primăriei, îmbrăcați în tu-nici albastre și cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în șir, o companie din garda municipală. Soldații din acea companie aveau multe decorații. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare și mulți soldați, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călărași, tunari.
Apoi jur împrejur, răspândiți prin curte, erau: domni, oameni din popor, câțiva ofițeri, doamne și copii, care se în-ghesuiau unii într-alții. Noi ne rânduirăm într-un colț, unde mai erau și alți mulți copii de pe la alte școli, cu profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieți din popor, cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau și vorbeau tare; se înțelegea că erau toți din suburbia Pad-ului, camarazi sau cunoscuți de-ai băiatului care urma să primească medalia.
De la ferestrele de sus priveau slujbași de-ai primăriei. Balconul bibliotecii era înțesat de lume. În balconul din față, deasupra gangului, erau o mulțime de fete din școlile pu-blice și multe din ‘’Institutul fiicelor de militari, cu frumoa-sele lor văluri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. Toți vor-beau cu veselie, uitându-se din când în când spre masa cu postavul roșu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui înălbeau zidurile. Era foarte frumos!
Deodată, toți din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începură să bată din palme.
Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulțimea ce stătea la spatele mesei, se despărțise și făcuse loc, ca să treacă un bărbat și o femeie. Aceștia înaintară. Bărbatul era tatăl său, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama lui mică și blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai și mititel, era îmbrăcat cu o hăinuță cenușie.
Văzând atâta lume și auzind zgomotul aplauzelor, răma-seră câteșitrei înmărmuriți; nu mai îndrăzneau: nici să se uite, nici să se miște.
Un șuier de la primărie îi împinse lângă masă, spre dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucni în aplauze din toate părțile.
Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El își ținea în mână pălăria, parcă nu știa unde se află. Mi se păru că seamănă puțin la față cu Coretti, dar e ceva mai roșu. Tatăl său și mama sa țineau ochii îndreptați spre masă.
Toți băieții din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, ieșeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne camaradului lor, și-l chemau încet pe nume:
— Gino! Gino! Ginetto!
Tot chemându-l mereu, fură auziți. Băiatul se uită la ei și-și duse pălăria la gură, ca să-și ascundă zâmbetul.
La un moment dat, toți soldații prezentară armele. Intră primarul, însoțit de mai mulți domni.
Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eșarfă tricoloră la brâu, se apropie de masă și stătu în picioare. Toți ceilalți stă-teau la spatele lui și pe alături.
Muzica încetă de a cânta. Primarul făcu un semn. Toți tăcură și el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le auzii bine, dar înțelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe urmă însă, glasul său se întări și se răspândi prin toată curtea așa de limpede și de sonor, încât nu mai pierdui nici o vorbă:
— Când băiatul văzu de pe mal, că tovarășul său se zbătea în apă, cuprins de frica morții, azvârli hainele de pe el și, fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se expu-nea, alergă spre râu. Toți îi strigară: O să te îneci! El nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli și le scăpă din mâini. Îl chemară pe nume; el și intrase în apă. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru bărbat. Dar el se aruncă înaintea morții cu toată puterea micului său corp și a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se duse la fund și-l scoase afară. Se luptă cu furie împotriva valurilor care tindeau să-i înghită pe amândoi; se luptă chiar cu tovarășul său, care era să-l afunde și pe el. De mai multe ori dispăru și reveni deasupra apei, într-o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, ci ca un bărbat, ca un tată, care se luptă ca să scape pe fiul său, care e viața și singura lui speranță.
În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă așa de mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriașului râu, o aduse la mal și îi dădu împreună cu alții, cele dintâi ajutoare. După aceea se duse acasă singur și liniștit, ca să-și poves-tească fapta părinților săi, ca un lucru foarte simplu. Dom-nilor! Mare și vrednic de respect este curajul la un bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de ambiție și de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu atât mai multă îndrăzneală, cu cât lipsesc puterile, la un copil căruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, care ne pare destul de bun și nobil numai când recunoaște și înțelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească; la acela bărbăția este un lucru dumnezeiesc.
Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să încarc cu laude de prisos o mărinimie așa de simplă. Iată-l! Aici în fața voastră stă mântuitorul viteaz și generos. Soldați, salutați-l ca pe un frate! Mame, binecuvântați-l ca pe un fiu! Copii, aduceți-vă aminte de numele lui, întipăriți-vă în minte chipul lui, ca să nu se mai șteargă niciodată din inima voas-tră! Vino aici băiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia "Virtutea cetățenească".
Un "să trăiască", izbucni deodată și răsună împrejurul palatului primăriei.
Primarul luă de pe masă medalia și o prinse pe pieptul băiatului. După aceea îl îmbrățișă și îl sărută. Mama sa își duse mâna la ochi, tatăl își plecase capul pe piept. Primarul le strânse mâna la amândoi și luând decretul decorației, le-gat cu panglică, îl dete mamei.
Îndată apoi se întoarse către băiat și-i zise:
— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât de fericită pentru tatăl tău și pentru mama ta, să te țină în toată viața pe calea virtuții și a onoarei. Rămas bun!
Primarul ieși, muzica începu a cânta și totul părea sfârșit, când compania de pompieri se despărți și lăsă să treacă un băiețel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o doam-nă, care se și aruncă în brațele băiatului decorat.
O a doua salvă de aplauze și de urări răsună în curte.
Toți înțeleseră îndată, că acesta era băiatul care fusese scăpat și că venea să mulțumească mântuitorului său. După ce îl sărută, îl luă de braț, ca să-l însoțească afară. Amândoi mergeau înainte și după ei veneau: tatăl și mama, îndreptân-du-se cu toți spre ieșire. Pătrunseră cu greu prin mulțimea care se ducea după ei: soldați, copii, femei, gardiști, fără nici o ordine. Toți se împingeau sau se ridicau în vârful picioa-relor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea băieților din școli, toți ridicară în sus pălăriile.
Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl trăgeau de haină, alții îl apucau de mâini, strigând:
— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino!
Îl văzui și eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la față, vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roșie și verde. Mama lui plângea și râdea; tatăl său își răsucea mustața și mâna îi tremura ca și când ar fi fost prins de friguri... Lumea de pe la ferestre și balcoane se tot uita la ei și îi aplauda. Deodată, tocmai când băieții erau să intre sub gang, o adevă-rată ploaie de flori, de buchete de viorele și mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei și împrăștiindu-se pe pământ. Mulți se apucară să le culeagă repede și le dădură mamei... Mu-zica, în fundul curții, cânta încet și duios o melodie fru-moasă, care părea cântecul unor glasuri argintii ce se depăr-tau încet în jos, pe țărmurile unui fluviu.
Intrarăm în curtea primăriei. Era înțesată de lume. Vă-zurăm în fundul curții o masă învelita cu postav roșu, hârtii deasupra, și, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen-tru primar și pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau ușierii primăriei, îmbrăcați în tu-nici albastre și cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în șir, o companie din garda municipală. Soldații din acea companie aveau multe decorații. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare și mulți soldați, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călărași, tunari.
Apoi jur împrejur, răspândiți prin curte, erau: domni, oameni din popor, câțiva ofițeri, doamne și copii, care se în-ghesuiau unii într-alții. Noi ne rânduirăm într-un colț, unde mai erau și alți mulți copii de pe la alte școli, cu profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieți din popor, cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau și vorbeau tare; se înțelegea că erau toți din suburbia Pad-ului, camarazi sau cunoscuți de-ai băiatului care urma să primească medalia.
De la ferestrele de sus priveau slujbași de-ai primăriei. Balconul bibliotecii era înțesat de lume. În balconul din față, deasupra gangului, erau o mulțime de fete din școlile pu-blice și multe din ‘’Institutul fiicelor de militari, cu frumoa-sele lor văluri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. Toți vor-beau cu veselie, uitându-se din când în când spre masa cu postavul roșu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui înălbeau zidurile. Era foarte frumos!
Deodată, toți din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începură să bată din palme.
Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulțimea ce stătea la spatele mesei, se despărțise și făcuse loc, ca să treacă un bărbat și o femeie. Aceștia înaintară. Bărbatul era tatăl său, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama lui mică și blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai și mititel, era îmbrăcat cu o hăinuță cenușie.
Văzând atâta lume și auzind zgomotul aplauzelor, răma-seră câteșitrei înmărmuriți; nu mai îndrăzneau: nici să se uite, nici să se miște.
Un șuier de la primărie îi împinse lângă masă, spre dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucni în aplauze din toate părțile.
Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El își ținea în mână pălăria, parcă nu știa unde se află. Mi se păru că seamănă puțin la față cu Coretti, dar e ceva mai roșu. Tatăl său și mama sa țineau ochii îndreptați spre masă.
Toți băieții din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, ieșeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne camaradului lor, și-l chemau încet pe nume:
— Gino! Gino! Ginetto!
Tot chemându-l mereu, fură auziți. Băiatul se uită la ei și-și duse pălăria la gură, ca să-și ascundă zâmbetul.
La un moment dat, toți soldații prezentară armele. Intră primarul, însoțit de mai mulți domni.
Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eșarfă tricoloră la brâu, se apropie de masă și stătu în picioare. Toți ceilalți stă-teau la spatele lui și pe alături.
Muzica încetă de a cânta. Primarul făcu un semn. Toți tăcură și el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le auzii bine, dar înțelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe urmă însă, glasul său se întări și se răspândi prin toată curtea așa de limpede și de sonor, încât nu mai pierdui nici o vorbă:
— Când băiatul văzu de pe mal, că tovarășul său se zbătea în apă, cuprins de frica morții, azvârli hainele de pe el și, fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se expu-nea, alergă spre râu. Toți îi strigară: O să te îneci! El nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli și le scăpă din mâini. Îl chemară pe nume; el și intrase în apă. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru bărbat. Dar el se aruncă înaintea morții cu toată puterea micului său corp și a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se duse la fund și-l scoase afară. Se luptă cu furie împotriva valurilor care tindeau să-i înghită pe amândoi; se luptă chiar cu tovarășul său, care era să-l afunde și pe el. De mai multe ori dispăru și reveni deasupra apei, într-o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, ci ca un bărbat, ca un tată, care se luptă ca să scape pe fiul său, care e viața și singura lui speranță.
În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă așa de mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriașului râu, o aduse la mal și îi dădu împreună cu alții, cele dintâi ajutoare. După aceea se duse acasă singur și liniștit, ca să-și poves-tească fapta părinților săi, ca un lucru foarte simplu. Dom-nilor! Mare și vrednic de respect este curajul la un bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de ambiție și de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu atât mai multă îndrăzneală, cu cât lipsesc puterile, la un copil căruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, care ne pare destul de bun și nobil numai când recunoaște și înțelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească; la acela bărbăția este un lucru dumnezeiesc.
Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să încarc cu laude de prisos o mărinimie așa de simplă. Iată-l! Aici în fața voastră stă mântuitorul viteaz și generos. Soldați, salutați-l ca pe un frate! Mame, binecuvântați-l ca pe un fiu! Copii, aduceți-vă aminte de numele lui, întipăriți-vă în minte chipul lui, ca să nu se mai șteargă niciodată din inima voas-tră! Vino aici băiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia "Virtutea cetățenească".
Un "să trăiască", izbucni deodată și răsună împrejurul palatului primăriei.
Primarul luă de pe masă medalia și o prinse pe pieptul băiatului. După aceea îl îmbrățișă și îl sărută. Mama sa își duse mâna la ochi, tatăl își plecase capul pe piept. Primarul le strânse mâna la amândoi și luând decretul decorației, le-gat cu panglică, îl dete mamei.
Îndată apoi se întoarse către băiat și-i zise:
— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât de fericită pentru tatăl tău și pentru mama ta, să te țină în toată viața pe calea virtuții și a onoarei. Rămas bun!
Primarul ieși, muzica începu a cânta și totul părea sfârșit, când compania de pompieri se despărți și lăsă să treacă un băiețel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o doam-nă, care se și aruncă în brațele băiatului decorat.
O a doua salvă de aplauze și de urări răsună în curte.
Toți înțeleseră îndată, că acesta era băiatul care fusese scăpat și că venea să mulțumească mântuitorului său. După ce îl sărută, îl luă de braț, ca să-l însoțească afară. Amândoi mergeau înainte și după ei veneau: tatăl și mama, îndreptân-du-se cu toți spre ieșire. Pătrunseră cu greu prin mulțimea care se ducea după ei: soldați, copii, femei, gardiști, fără nici o ordine. Toți se împingeau sau se ridicau în vârful picioa-relor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea băieților din școli, toți ridicară în sus pălăriile.
Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl trăgeau de haină, alții îl apucau de mâini, strigând:
— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino!
Îl văzui și eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la față, vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roșie și verde. Mama lui plângea și râdea; tatăl său își răsucea mustața și mâna îi tremura ca și când ar fi fost prins de friguri... Lumea de pe la ferestre și balcoane se tot uita la ei și îi aplauda. Deodată, tocmai când băieții erau să intre sub gang, o adevă-rată ploaie de flori, de buchete de viorele și mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei și împrăștiindu-se pe pământ. Mulți se apucară să le culeagă repede și le dădură mamei... Mu-zica, în fundul curții, cânta încet și duios o melodie fru-moasă, care părea cântecul unor glasuri argintii ce se depăr-tau încet în jos, pe țărmurile unui fluviu.
Printeaza povestea